EuZic

The end of the world as we know it

2012-01-03T22:19:00.001+02:00

Oricat de stupide si deranjante ar fi prevestirile periodice ale sfarsitului lumii, nu ma pot abtine de la a recunoaste ca au o oarecare utilitate. Inainte de a arunca cu pietre in mine dupa o astfel de afirmatie, ganditi-va putin: nu vi s-a intamplat niciodata sa incremeniti pentru o clipa la gandul ca viata voastra este imperfecta si ca ati pierdut prea mult timp fara sa faceti ceva in privinta asta? Poate un mic imbold venit din exterior, o predictie fatidica la fiecare zece-douazeci de ani, are darul de a ne aminti ca nu suntem eterni si nu avem o vesnicie la dispozitie pentru a trai asa cum vrem.

Daca lumea s-ar sfarsi in curand, cati soti nu ar recunoaste ca nu mai simt nimic pentru omul de langa ei? Ar uita de rate comune si obligatii, de gura rudelor si de karma proasta. Nu s-ar mai gandi ca dau cu piciorul viitorului, ci s-ar multumi sa traiasca intens ultimele momente alaturi de iubirea din umbra care i-a facut sa simta fluturi in stomac.

Cati dintre noi si-ar mai tarsai fara nicio tragere de inima picioarele catre locul de munca? Multi si-ar aminti ca exista o lume dincolo de rutina si munti de facturi, ca au visat demult ca vor face cu totul altceva si ca si-au incalcat toate promisiunile din tinerete, alegand ceea ce era mai sigur. Ar incerca poate, cu forta nascuta din spaima sfarsitului, sa isi schimbe drumul si sa incerce macar pentru o perioada scurta sa lucreze din pasiune.

Regimul alimentar ar fi inlocuit de un rasfat gastronomic, iar economiile care aveau ca scop achizitionarea unei masini mai mari sau a unei mobile noi de bucatarie s-ar transforma in excursii si cadouri pentru cei dragi. Venind vorba de familie si prieteni, probabil ca am alege sa intoarcem spatele calculatorului, am tine telefonul inchis si ne-am bucura de fiecare atingere, fiecare privire si fiecare cuvant.

Poate ca am lasa deoparte timiditatea si ezitarile. I-am marturisi persoanei care ne provoaca zilnic batai accelerate ale inimii ca am fost stangaci si speriati de respingere, dar nu mai avem timp sa ne ascundem in spatele unui zambet stanjenit si al unei conversatii de complezenta. Am rade de complexele pe care ni le-am construit inca din copilarie, pentru ca brusc am realiza cat de putin conteaza un defect si cat de multe calitati avem in schimb. Ne-am etala fobiile si micile ciudatenii, cu mandria ca fac parte din ceea ce suntem si nu ne fac mai putin demni de a fi iubiti.

Nu este nevoie intotdeauna de o apocalipsa mediatizata ca sa realizam cat de departe suntem de ceea ce ne-ar implini cu adevarat. Cu sau fara amenintari exterioare, ajungem sa intelegem ca timpul este limitat, iar fiecare din noi sta sub semnul unui mic sfarsit personal. Intrebarea e daca nu cumva tindem sa ne dam seama de asta doar atunci cand deja este mult prea tarziu.

Neintelesi

2011-11-18T09:41:00.001+02:00

Barbatii se plang de multe ori ca nu inteleg femeile. Atunci cand ceva nu merge bine, ochii se atintesc cu exasperare in tavan, in timp ce buzele murmura pentru a nu stiu cata oara ca gandirea feminina este mult prea complicata. Femeile, la randul lor, se considera usor de citit si ofteaza cu amaraciune atunci cand declara ca barbatii sunt ciudati si intortocheati, un adevarat mister pentru sarmanele neinitiate. Cu totii omit un detaliu care le-ar reduce considerabil problemele legate de sexul opus: toate fiintele par uneori la fel de dificile si enigmatice.

Cu totii suntem greu de inteles, de cele mai multe ori chiar pentru noi insine. Platim psihologi care sa ne explice cum functioneaza subconstientul, pentru ca ajungem sa nu mai putem da o definitie clara a propriei persoane si nu reusim sa fim stapani pe emotiile si sentimentele care ne arunca dintr-o parte in alta, fara a ne permite sa le controlam. Ne framantam si stam pe ganduri zile intregi ca sa decidem ce vrem de la viata, chiar si in cazul unei probleme care, vazuta din exterior, pare incredibil de simpla. Ne lamentam atunci cand descoperim ca nu alegem intotdeauna ce e mai bun pentru noi, pentru ca o forta din interior ne conduce pe drumul mai putin rational si ne impiedica sa vedem lucrurile clar.

Si totusi, de obicei refuzam sa constientizam faptul ca suntem greu de citit, preferand sa aruncam asupra celorlalti toata vina pentru problemele de care ajungem sa ne lovim. Este mai usor si, de ce nu, mai confortabil. Pentru ca altfel am fi nevoiti sa recunoastem ca persoana complicata, care ne ia prin surprindere si ne provoaca sa o intelegem, este mai aproape decat ne-am dori: ne priveste din oglinda.

In cautarea timpului pierdut

2011-09-07T17:30:00.005+03:00

dedicat bunicului meu, Eugen Closca Stanescu, cu care ma reintalnesc in multe dintre amintirile din primii ani de viata

Precum in episodul proustian cu madelena declansatoare de amintiri, ma trezesc uneori departe in spatiu si timp, retraind momente pe care le credeam pierdute pentru totdeauna prin ungherele intortocheate ale mintii.

Cobor din trenul de Brasov, tragand dupa mine bagajul prea greu si intrebandu-ma daca la ora asta o sa gasesc vreun taxi. O pala de vant, care goneste pentru cateva momente caldura verii, ma trimite inapoi la varsta de cinci ani. Privesc gara mica si murdara cu ochi curiosi, ciulesc urechile la fiecare suierat de tren si sunt mandra nevoie-mare ca nu dorm, desi e noapte in toata regula. Plec la mare pentru prima data – sau cel putin e prima data cand ma deplasez pe doua picioare si sunt constienta de ceea ce fac. E ceva ciudat intr-o calatorie atat de lunga, cu o destinatie asa exotica. Deja mi se pare ca aerul miroase altfel, a noutate si aventura. Luminile din departare or fi masini pentru unii, dar pentru mine sunt un adevarat spectacol. Ma infior de entuziasm si imi privesc familia cu complicitate si recunostinta. In secunda urmatoare un cuplu galagios trece prin fata mea si ma aduce inapoi la realitate. Oftez si imi aduc aminte ca bagajul e prea greu, taxiul prea departe, viata prea lipsita de aventura.

Pierd inca o pauza in curtea interioara a companiei. In jurul meu lumea trage cu nesat din tigari si poarta conversatii la fel de profunde ca apa din paharul pe care il agit in mana de cateva minute. Amortita de caldura, aproape ca rasuflu usurata cand vad ca se innoreaza si vantul anunta ploaie si sfarsit de vara. Instantaneu, pentru mine nu mai e august, ci Craciun sau, ma rog, aproape Craciun. Perioada in care nu ma mai deranjeaza frigul, pentru ca sunt prea ocupata sa ma bucur de tot ce e-n jur. Ma plimb cu orele prin magazine, fara sa cumpar neaparat ceva. Ating beteala si globurile, ascult colindele si fac in minte liste nesfarsite si ireale de cadouri. Casc gura la ornamente, rad mai des si simt orasul viu si prietenos. Sunt pe punctul de a bea dintr-o cana fierbinte, care miroase a scortisoara, cand o mana ma bate pe umar si cineva ma intreaba daca mai visez mult cu ochii deschisi in loc sa particip la discutie.

Incerc cu greu sa-mi fac loc prin multime ca sa nu ajung tarziu la munca. E prea devreme iar oamenii sunt toti inexpresivi. Probabil ca si eu sunt la fel. Niste tocuri trec nervoase pe langa mine, posesoarea lor lasand in urma un nor parfumat. In mod normal as ridica o spranceana si as stramba din nas din cauza excesului. Acum, insa, nu o sa fac asta pentru ca brusc sunt o studenta emotionata, care s-a dat la randul ei cu un sfert din continutul sticlutei. In fond, in seara asta o sa il vad din nou. Nu stie ca simt ceva pentru el si am grija sa nu articulez niciun cuvant si sa nu fac nicio miscare gresita. Singura sansa ar fi sa citeasca totul in zambetul meu tamp si valurile de Giordanni. Dar e prea ocupat pentru asta, ca de obicei. Vreau sa ii spun ceva, dar ma impiedic de bordura si ma trezesc inapoi pe strada aglomerata. Ar fi cazul sa ma grabesc, e aproape 9.

Incep sa ma gandesc din nou la Proust si la a lui madelena si ma intreb cum sa explic incursiunile involuntare pe care le fac in trecut. Inca nu ma pot decide daca sunt o incercare de a porni in cautarea unor timpuri deja pierdute sau pur si simplu tentative de a pierde timpul intr-un mod placut.

Butterflies and Hurricanes

2011-08-09T09:24:00.001+03:00

Totul incepe cu o ciudata stare de bine. Privesti persoana din fata ta si clipesti din ce in ce mai des. Este acelasi om si totusi ceva s-a schimbat. Iti place sa-l stii aproape, ai putea sa ii asculti la nesfarsit cuvintele si sa ii privesti chipul, descoperind cu fiecare minut ceva nou, dar neasteptat de familiar.

Urmeaza un fluture, care isi face drum prin stomac, pana spre plamani si, mai sus, pana in gat. Te opreste sa vorbesti atunci cand ai vrea, te face sa-ti pierzi firescul din voce, te impiedica sa mananci si nu te lasa sa respiri. Dupa ceva timp, descoperi ca te-au napadit roiuri intregi de fluturi, care se rotesc ca nebunii atunci cand va vedeti sau cand doar iti amintesti un fragment de conversatie, culoarea ochilor, gesturile dezordonate.

Daca esti norocos, te cufunzi pana la urma intr-o liniste multasteptata, de unde mai scoti din cand in cand capul si privesti agitatia lumii din jur. Iti razi in gand de atata forfota, iti razi si de tine insuti, cel de dinainte, ghinionist, incurcat si neincrezator.

Dar cea pe care ajungi de prea multe ori sa o cunosti mai bine decat ti-ai fi dorit este indoiala. Vine cand nu o astepti si se strecoara in tine, mintindu-te ca e tot un fluture. Te aduce uneori prea aproape de realitate, pana ajungi sa vezi totul atat de clar incat te doare intreg corpul. Alteori iti aduce in minte inchipuiri pe care nu stii daca sa le refuzi sau, cel mai usor, sa le accepti si sa incepi sa te indoiesti. De tine, de celalalt, de voi. Fluturelui par sa ii creasca gheare, care se prind de inima si de stomac, transformandu-le in ghemuri si lasandu-le sa zaca aproape chircite.

Totusi, ghemul se descalceste incetul cu incetul, pana cand te trezesti eliberat si mai viu decat ai fi crezut ca poti redeveni. Iar nou dobandita libertate valoreaza mai mult decat orice ai fi experimentat inainte, pentru ca e sentimentul ca ai invins, ca ai dus o batalie din care ai iesit mai puternic si mai intelept. Cel putin pana la urmatorii fluturi, care se pregatesc deja sa iasa din invelisul de omida in care au dormit pana atunci si sa te napadeasca intr-o explozie de entuziasm.

Domnul P si femeile- cronica unei iubiri neasteptate

2011-02-09T16:47:00.000+02:00

Trebuie sa recunosc: nu mi-au placut niciodata don juanii. Nu sunt atrasa de ceea ce este prea accesibil si izbucnesc in ras la cel mai mic semn de autosuficienta. Din cauza asta eram aproape sigura ca noi doi n-o sa fim in veci pe aceeasi lungime de unda. Il credeam un cuceritor prafuit, a carui vreme a trecut si care n-ar putea sa trezeasca vreo urma de emotie in mine. Stiam ca reuseste foarte usor sa fascineze femeile, ba chiar si pe unii barbati. Il vazusem in poze si auzisem povesti romantate despre el, insa amanam pe cat posibil momentul intalnirii. Declarasem, oricum, din principiu ca nu-mi va placea.

Ce-i drept, nu a fost chiar dragoste la prima vedere. Ma hotarasem sa nu il accept si nu-l priveam cu ochi buni. Ne cunoscusem doar de cateva ore si deja imi dadea dureri de cap: era dezorganizat, greu de descifrat, rece...Nu reuseam sa ne intelegem deloc: parca nu vorbeam aceeasi limba. Deja dadusem verdictul: era o relatie esuata din start si nu avea sens sa imi dau silinta s-o imbunatatesc. Bine, marturisesc, de vina era si incapatanarea mea proverbiala, peste care e aproape imposibil de trecut .

Ciudat este ca dupa o zi petrecuta impreuna a facut ce a facut si a reusit sa mi se strecoare in suflet. Nu era asa distant cum credeam, dimpotriva. Era cald, sensibil si mereu surprinzator. Ma cucerea treptat, prin mici atentii care pareau sa vina natural, desi sunt convinsa ca erau atent studiate: imi oferea plimbari nocturne pe cele mai fermecatoare stradute pe care mersesem vreodata. Ma servea cu crema de zahar ars si cappuccino cu cirese si ma invita sa ma plimb pe malul raului, sa petrec ore in sir tacuta, privindu-l si uitand ca exista o lume dincolo de el.

M-am indragostit iremediabil de felul lui de-a fi si de tot ce il reprezenta. Bineinteles, odata cu partile bune, i-am descoperit si defectele. Am reusit sa-l iubesc in ciuda fobiei mele puternice de pasari – se pare ca el se declarase fan infocat al zburatoarelor ( de la porumbei si vrabii pana la rate salbatice ). I-am iertat micile accese de impolitete si am trecut cu vederea izbucnirile zgomotoase – nu ma asteptasem niciodata sa fie linistit si nici nu mi-ar fi placut sa il vad intr-o continua amorteala. M-am obisnuit cu gandul ca nu poate fi doar al meu – uneori trebuie sa stii cand e cazul sa lasi posesivitatea deoparte si sa accepti sa imparti.

Mi-am dat seama cat imi lipseste si cat tin la el doar dupa ce i-am spus la revedere. Nu ii apartineam si nu puteam sa imi las toata viata in urma si sa o iau de la capat, oricat de mult ne-am fi atasat unul de altul. Deocamdata ne traim linistiti relatia la distanta. Ii promit ca o sa revin cat pot de repede la el si ma multumesc cu cateva poze si multe amintiri. Nu-i spun cuvinte mari, pentru ca stie ce simt si pot s-o rezum in doua vorbe, atat de folosite in ceea ce il priveste si totusi mereu potrivite: Paris toujours!

Got to have faith

2011-01-19T11:44:00.000+02:00

Nu cred in cartile de genul ,,Cum sa...,, si in retetele care iti garanteaza succesul, fericirea, autocunoasterea. In discursurile motivationale si capacitatea unor persoane de a iti modifica viziunea asupra vietii printr-o explozie de entuziasm si carisma. Schimbarile premeditate nu au valoare, atata timp cat efectul lor este unul artificial si de scurta durata. Cred in forta involuntara a cuvintelor, in revelatia pe care ti-o poate produce o insiruire de litere care pentru altcineva nu inseamna nimic special. In momentele in care realizezi ca stii cine esti si ce vrei, in transformarile care vin din interiorul tau, de la sine.

Nu cred in persoanele perfecte, care par sa stie intotdeauna ce e mai bine pentru ceilalti. In oamenii care debordeaza de siguranta si incearca sa isi impuna doar propriul punct de vedere. Nu am incredere nici in neputinta, pentru ca stiu ca majoritatea obstacolelor pe care le intampinam in viata nu sunt externe, ci construite de noi insine. Cred in oamenii reali, care accepta ca sunt imperfecti, ca au limite, dar sunt dispusi sa incerce mereu mai mult si stiu sa se regaseasca atunci cand se simt pierduti.

Nu cred in minuni prefabricate, in show-uri tv care te transforma sau iti indeplinesc dorinte. Experientele veritabile, minunile in care merita sa crezi, sunt cele pe care le traiesti departe de ochii lumii si care sosesc atunci cand te-astepti mai putin.

Incerc sa cred in mine, chiar daca am inca multe mecanisme despre care nu am invatat cum functioneaza, multe defecte pe care nu vreau si nu incerc sa mi le corectez si multe calitati pe care nu mi le iubesc indeajuns. E un exercitiu de incredere, iar provocarea este sa-l duc pana la capat.

Eu zic sa...

2010-12-06T15:17:00.002+02:00

Eu zic sa cititi primul meu roman, publicat online, pe pagina carteadepenet.wordpress.com. O sa va placa :)

(A)normalitate

2010-04-22T14:40:00.001+03:00

Atunci cand esti un cumul de fobii, ciudatenii sau vicii, ai o singura sansa de a scapa de etichetele rautacioase ale societatii: sa fii un geniu. Asta pentru ca genialitatea este asociata de cele mai multe ori cu un oarecare dezechilibru psihic.

Ni se pare normal ca o persoana deosebita dintr-un punct de vedere sa se indeparteze de normalitate si in alte aspecte ale vietii sale. Nu invinovatim, nu radem si nu aratam cu degetul, ci privim cu admiratie si intelegem ratacirile unei fiinte care pare sa apartina altei lumi. Ii recunoastem unicitatea, iar micile ciudatenii devin o parte din persoana respectiva si ajung sa ni se para firesti chiar.

Van Gogh, Freud, Virginia Woolf, Voltaire sau Chopin. Ii iubim cu tot cu fobiile sau accesele de nebunie si realizam filme in care sa prindem chiar zbuciumul lor si modul in care acesta le-a influentat opera.

Si totusi, asa cum spune Florian Pitis, toti suntem putin luati. Fie ca avem sau nu curajul sa admitem asta. Pentru ca anormalitatea este un lux rezervat doar geniilor. Iar noi, restul, tindem spre normalitate, pentru a nu fi judecati sau interpretati gresit, nerealizand ca poate ciudateniile noastre sunt cele care ne definesc si ne fac speciali pentru ceilalti.

Follow the yellow brick road

2010-03-29T21:10:00.001+03:00

Aproape fiecare zi are acelasi scenariu...Ma urc fara chef intr-un autobuz obosit si intotdeauna prea plin, caut un colt unde nu risc sa fiu strivita si incep sa visez cu ochii deschisi...Visez la cum ar fi sa ma scutur de toata nesiguranta, de prudenta si conformismul care m-au caracterizat in ultimii ani.

In cateva minute autobuzul ajunge intr-o bifurcatie: in stanga este capatul de linie si, implicit, locul unde petrec zilnic noua ore :) In fata se afla iesirea din oras, drumul pe care obisnuiam sa il folosesc de atatea ori pana nu demult. In momentul asta incepe adevaratul exercitiu de imaginatie. Incep sa ma intreb cum ar fi ca o forta nevazuta sa il determine pe sofer sa nu se opreasca, sa mearga drept in fata. De aici urmeaza variatiuni pe aceeasi tema: autobuzul e deturnat de un raufacator care are ca singur scop obtinerea unei excursii gratuite...Un vant puternic impinge auobuzul inca 60-70 de km...Omul de la volan se plictiseste de aceeasi rutina si decide sa plece la o plimbare in loc sa parcheze masina.

Din pacate fiecare calatorie se termina invariabil cu mine coborand plictisita din autobuz si trezindu-ma treptat din starea de visare.

Poate ca si eu, ca multi alti oameni, fac o greseala pe care mai tarziu o s-o regret. Refuz sa imi asum riscuri, astept ca altii sa hotarasca pentru mine si ca o intamplare norocoasa sa imi schimbe viata. Doar ca pentru cei mai multi dintre noi nu se aplica scenarii telenovelistice si nici rasturnari de situatie care sa ne duca acolo unde nu am avut destul curaj sa ajungem singuri. Ne bazam pe destin si asteptam impulsul hotarator care poate sa nu soseasca niciodata.

Cred ca pana la urma tot ce am de facut e sa astept...Nu, nu intamplarea norocoasa, ci momentul cand eu insami o sa schimb ceva. Nu stiu inca daca o sa fie rezultatul unui plan pe termen lung sau al unui impuls de moment. Dar stiu c-o sa fie.

Petitii, petitii...

2010-02-25T15:10:00.001+02:00

Am gasit azi, in sfarsit, o petitie online care mi-a atras atentia. Titlul spune totul, dar cred ca e cazul sa cititi si argumentele - merita sa va luati portia de ras-plans pe ziua de azi! So, here it is: "
Petitie privind anularea abonamenelor gratuite oferite pensionarilor ( cu venituri mari - peste 450 RON/ luna ) pe mijloacele de transport in comun !!!"
Te-ai saturat sa circuli inghesuit cu transportul local in comun?
Te-ai saturat sa iti iei coate, palme… in toate organele de la pensionari?
Iti cumperi bilet sau abonament degeaba?
Ai intarziat la scoala, la serviciu………. din cauza ca autobuzul a fost plin de pensionari?
Vrei sa circuli comod cu autobuzul ?
Vrei sa mergi confortabil cu mijloacele de transport in comun?
Vrei sa scapi de inghesuiala din mijloacele de transport in comun?
Iti faci si tu piata la Halele Centrale si nu poti ajunge din cauza pensionarilor?

Genial, de-a dreptul genial! Ma bucur ca un ploiestean de-al meu a avut o idee atat de sclipitoare! Cum de nu-mi dadusem seama pana acum ca singurii responsabili de situatia RATP-ului sunt pensionarii? Phiuuu, noroc cu petitia asta, care m-a scos din bezna ignorantei. In fond, ai naibii batranei, de ce ar mai vrea sa se plimbe la varsta lor? Ar putea vegeta toata ziua in fata televizorului, ca tot n-au munca sau alta ocupatie pentru care sa iasa din casa. Asta in cazul in care veniturile lor mari, adica peste 450 ron ( cum bine mentioneaza autorul petitiei ), le permit sa plateasca intretinerea, mancarea, curentul si totusi sa mai aiba bani si de cablu.

Propun, ca masuri de imbunatatire a traiului cetateanului roman, urmatoarele doua proiecte:

- renuntarea la abonamentele reduse pentru elevi/ studenti. De ce sa fim nevoiti sa calatorim cu tone de copii si adolescenti galagiosi, care polueaza fonic si aglomereaza zilnic autobuzul la orele de varf?
- impunerea procedurii de harakiri/ sepuku pentru pensionari. In felul asta scapam de grija pensiilor si crestem nivelul de trai pentru restul romanilor.

Adevarul este ca am privit intotdeauna cu ceva amuzament conflictul intre generatii. Cei trecuti de o anumita varsta au celebra expresie ,, tineretul asta... ,, , uitand ca pana nu demult intrau in aceeasi categorie. Cei tineri isi dau ochii peste cap si se intrec in teribilisme la adresa ,,bosorogilor,, ( termen intalnit chiar si la persoane cu pretentii de intelectuali ) , ignorand faptul ca in douazeci-treizeci de ani vor intra in aceeasi categorie. Si atunci vor fi raniti de sarcasmul celor tineri, se vor lovi de toate problemele varstei, vor fi poate mai sensibili si irascibili si isi vor dramui cu grija fiecare banut pentru a trai de pe-o zi pe alta. Asa ca, atat autorului petitiei de mai sus, cat si celor ce o semneaza le propun sa se gandeasca un moment la asta. Cine stie, poate peste ceva vreme, acel abonament gratuit pentru pensionari va fi si pentru ei un ajutor binevenit ;)

Saint Valentine's

2010-02-15T21:47:00.005+02:00

Si iar a trecut pe langa noi un Saint Valentine's Day...Inimioare de plus, felicitari in versuri, emisiuni tematice...si lista poate continua. Nu am nimic impotriva iubirii, dimpotriva, chiar imi place sa fiu indragostita. Am ceva, insa, impotriva artificialului si a gesturilor fortate. Sincer, de ce as vrea sa fixez o zi in care sa imi exprim sentimentele, ducand totul pana la extrem?

Am citit un articol despre doi indragostiti care planuisera sa ia cina in fata laptopului de Sfantul Valentin. El era plecat cu afaceri in Germania, ea ramanea acasa. Avand totusi la dispozitie tot restul anului pentru cine romantice, considerau ca ar fi o drama ca in ziua ,,magica,, de 14 februarie sa fie separati. Asa ca fiecare urma sa mearga intr-un restaurant, cu laptopul la pachet, pentru a se privi gales sub privirile amuzate ale chelnerilor. Citind stirea, imi si imaginam cum ii va tremura ospatarului mana de ras in timp ce va turna sampanie in paharul unuia din porumbei si il va vedea pregatindu-se sa ciocneasca cu monitorul.

Concluzia? Oameni buni, incercati sa iubiti real si neconventional. Daca simtiti ceva, aratati asta zilnic si nu asteptati sa spuneti ,, te iubesc ,, in acelasi timp cu o gloata orbita de marketing. Ce ziceti, incercam la anu'? :)

A land of opportunities

2010-02-07T17:31:00.003+02:00

Cateodata sunt de-a dreptul fascinata de draga noastra Romanica :) Mi se pare ca locuiesc intr-o tara a fantasticului, un taram desprins din basme, unde orice se poate intampla.

Aici traiesc laolalta oameni obisnuiti si creaturi mitologice ( pitipoancele, cocalarii, Poponetii, baronii ), zilnic au loc intamplari senzationale si nemaivazute ( daca nu ma credeti, dati drumul la televizor si schimbati pe Otv ). Tot aici s-a descoperit ca Iisus nu este fiul lui Dumnezeu ( vezi Otv, din nou ) si ca alegerile prezidentiale pot fi influentate de magie . Ca in orice lume de basm, decorul este unul pe masura: drumuri ,,pavate,, cu gropi si imobile care arata ca dupa bombardament, oameni ponositi si mijloace de transport mizere coexista cu vile pline de turnulete, Maybachuri si tinere artiste cu bot tuguiat si haine sclipicioase.

Avand in vedere ca ar fi foarte multe de spus si m-as intinde pe cel putin 2-3 pagini, o sa insist doar pe un subiect care m-a uimit peste masura in ultimul timp: controversatul Magazin de Vise. Mi se pare genial faptul ca, desi drogurile sunt interzise prin lege in Romania, oricine are posibilitatea sa isi procure substitute pentru ele fara nicio problema. Vrei sa prizezi, sa iti injectezi ceva, sa fumezi? Nimic mai simplu...E drept, ziarele anunta frecvent cazuri de tineri care, utilizand ,,inofensivele,, produse, ajung in spital sau chiar in cimitir. Uimirea mea provine din faptul ca daca un roman merge la farmacie sa isi cumpere o ampicilina pentru o problema de sanatate, este trimis la plimbare si nu i se ofera nimic fara reteta. In schimb, un drog poate fi achizitionat oricand, fara nicio durere de cap.

Totusi...cred ca nu ar trebui sa ma implic prea mult in astfel de probleme...In fond, traiesc intr-o tara de poveste si nu sunt nici Fat Frumos, nici Zana cea Buna, deci nu pot schimba nimic ;)

It's not that I'm lazy...but work drives me crazy

2010-01-29T12:35:00.000+02:00

Ce faci cand descoperi ca nu te prea pasioneaza nimic in mod special? Cand nu sari in sus de bucurie ca vii la job, dar nu-ti vine in cap nici vreun domeniu in care te vezi lucrand cu pasiune si exceland? That, my friends, is one shitty situation!

Stau si ma uit in nomenclatorul de meserii ...N-am ce zice, unele suna mai mult decat tentant ;) De exemplu as putea fi aglomeratorist. Nu stiu exact ce presupune, dar suna familiar si cred ca am experienta in domeniu. Mi se pare ceva de bun simt pentru orice roman care a stat vreodata la coada sau a mers cu transportul public. Nu stiu totusi cat de mult mi-ar placea, asa ca mai bine caut in continuare.

Hmmm, mai cautam, ceva ceva tot s-o gasi...Cap de masa, asta e de mine! Nu pare greu si cred ca mi-ar asigura o oarecare distinctie...Dar s-ar putea sa fie cam multa concurenta pentru postul asta si chiar n-am chef sa ma agit prea mult.

Clovn...da, e distractiv si cu siguranta m-as integra perfect in colectivul de la circ, dar pe de alta parte nu cred ca as arata bine cu par cret si nas rosu, iar pantalonii bufanti nu m-au avantajat niciodata...

Trec cu gratie peste meserii de genul corhanitor, cilindor in filaturi sau ceaprazar sepcar...nu de alta, dar s-ar putea sa fiu depasita de situatie :D

Termin in cele din urma si, trebuie sa recunosc, deja mi-am facut o lista de posibile joburi ( in momentul asta ma simt ca o adevarata profesionista ). Mai arunc o privire fugara pe tot nomenclatorul si...uraaaa!!! Imi sare in ochi meseria perfecta, cum de nu am vazut-o de la inceput? Voi fi ASPIRANT! In fond nu cred ca trece o zi fara sa aspir la ceva, deci experienta am...Iar la complexitatea ( desi unii ar zice absurditatea ) aspiratiilor pe care le am, cu siguranta nu exista nimeni mai potrivit decat mine sa aiba asa un job.

M-am linistit, nu e totul pierdut. Mai ramane sa ii zic sefului meu ca am luat o decizie: las munca asta care nu-mi ofera destule satisfactii si devin aspirant...la tot ce se poate ;)

New Year's Resolutions

2009-12-23T12:07:00.002+02:00

Stau concentrata in fata foii albe, pacanind din pix si gandindu-ma cu toata seriozitatea la ce vreau sa schimb in 2010 si ce-mi propun pentru noul an...Incep sa scriu rezolutiile, in timp ce un zambet hotarat imi incolteste pe fata: mda, sunt tare! Asta e anul cand o sa schimb job-ul, orasul, o sa castig o gramada de bani si o sa...stai un pic! Dintr-odata ma apuca o senzatie vaga de deja-vu...

Caut printre hartiile mototolite din sertarul biroului, nu de alta dar am impresia ca am mai vazut undeva randurile pe care tocmai le scriam...Evrika, am gasit! De fapt, daca stau si ma uit mai bine, n-as prea zice evrika...mai degraba as lasa sa imi scape un ,,fir-ar!,, In fata mea, pe o bucatica de hartie, stau rezolutiile pentru 2009...O nu, sunt identice cu cele pe care tocmai le terminam de scris!

Realizez brusc cum gandeste si simte un politician roman! Si eu, spre rusinea mea, ii afuriseam si ii boscorodeam...Acum va pot spune, cu mana pe inima, ca au intentii bune! Zau ca au! Si atat ei, cat si eu, ne pricepem de minune sa venim cu idei de proiecte marete, dar ne impotmolim in momentul cand ar trebui sa le si finalizam.

Concluzia e simpla: fie eu si clasa politica suferim de prea mult idealism si de o totala lipsa de spirit practic...fie e de vina faptul ca suntem romani si proiectele nefinalizate ne sunt caracteristice...pentru linistea mea sufleteasca, parca as prefera sa dau vina pe mostenirea genetica.

So...ca urare pentru 2010, va doresc sa reusiti sa faceti tot ce va propuneti si sa incheiati anul viitor multumiti de voi insiva si impliniti sufleteste :)

Fly, like you do it like you're high...like you do it, like you fly, like you do it like a woman...

2009-11-10T12:43:00.000+02:00

Astazi am avut parte de un mare soc! Eram la munca, pe fundal se auzea lalaind aceeasi muzica neinteresanta de la un post de radio oarecare. Dintr-odata incepe o melodie pop, nu cine stie ce, dar placuta urechii. Pana aici, nimic neobisnuit. Dar...surpriza: se termina cantecul si aflu de la dj ca ar canta o trupa de la noi. O melodie pop romaneasca!! Ei, asta da soc ;)

Dar de unde vine surpriza asta? Ei bine, din cate am observat, romanii dezvolta adevarate manii pentru anumite genuri muzicale. Reteta e simpla: se ia una bucata melodie care prinde la publicul larg. Se multiplica obsedant, ajungandu-se ca in decurs de cateva luni toate piesele romanesti sa aiba acelasi sound, acelasi ritm, versuri usor diferite ( nu neaparat ca tematica ). Orice cantaret din Romania care se respecta trebuie sa cante in stilul respectiv, fiindca altfel nu e pe gustul publicului si nu e difuzat...

In ultimul timp pasiunea romanilor este house-ul. Ceea ce tot e bine, avand in vedere ca s-a trecut printr-o perioada cand jumatate din tara era manelizata :D Cu house-ul nu pot sa zic ca am ceva ( desi nu prea il gust, nu-l traiesc, prefer sa ma lipsesc ), dar din cate vad are el ceva cu mine :D Merg la vreun party - house, dau drumul la radio - house, ma uit pe vreun canal romanesc de muzica - house. Cred ca singurul lucru care m-ar consola ar fi ca, desi ritmul e acelasi, macar versurile sa nu mai fie atat de stupide si lipsite de sens... Imi e dor de vremuri cu rock, pop, reggae...poate o sa apuc ziua cand rock-ul va fi din nou in trend si la noi.

Neavand oricum ce sa fac in privinta asta, ma intorc la munca...si la radioul nostru care difuzeaza aceleasi 20 de melodii toata ziua...Si, implicit, la house :D

And the best supporting actor award goes to...

2009-09-29T18:34:00.000+03:00

Cand suntem mici sau, ma rog, foarte tineri avem impresia ca am fi buricul pamantului. Ni se pare normal ca totul sa se intample in functie de noi, ca lumea sa se invarta in jurul propriilor dorinte. Ne imaginam ca viitorul nu ne rezerva decat surprize placute si asteptam cu nerabdare sa ajungem in postura eroilor din filmele cu happy end.

Dar ce se intampla cand timpul trece si intr-o zi realizam ca s-ar putea ca noi sa nu fim personajul principal, cel care in final se declara total fericit? Majoritatea celor ca noi, din categoria ,,visatorilor cu ochii deschisi'', ajungem sa avem brusc revelatia ca, daca e sa ne gandim la rolul nostru, suntem mai degraba un personaj secundar. Ala mic, neinsemnat, pentru care povestea se termina prost sau ramane neterminata.

Totusi, daca stau si ma gandesc bine, trebuie sa existe si ceva parti pozitive in conditia noastra. Pai sa vedem...In primul rand ca personajele secundare n-au parte de atatea emotii si rasturnari de situatie. Din asta rezulta mai putine dureri de inima, tensiune mai buna si viata mai lunga :) In al doilea rand, de ce am vrea sa fim mereu in lumina reflectoarelor, cand putem sa ne traim linistiti viata modesta? Si lista poate continua!

Asa ca...Hai sa ne multumim cu ce primim si cu ceea ce suntem...si sa nu uitam ca si actorii secundari se aleg din cand in cand cu cate un Oscar, atunci cand in ciuda rolului reusesc sa straluceasca si chiar sa-l eclipseze pe eroul povestii ;)

The Spark

2009-09-04T08:15:00.000+03:00

Nu stiu exact cum sau legat de ce, dar mi-a venit zilele trecute in cap o intrebare cu privire la existenta ,,scanteii,,. Nu, nu ma refer la revista din perioada comunista, ci la momentul acela cand doi oameni realizeaza in perfecta sincronizare ca simt ceva unul pentru celalalt, dincolo de simpla atractie fizica. Englezii o numesc spark sau chemistry.

Filmele hollywoodiene sunt pline de fenomene de genul asta. Protagonistii se vad...se privesc o secunda si...bang! Ii izbeste pe amandoi revelatia ca si-au gasit sufletul pereche. Ochii li se umezesc, inima le bate nebuneste, pe fundal se aude o muzica induiosatoare...Mai ai putin si plangi si tu de emotie in fata ecranului, vazand atata chimie intre cei doi. Nu-i de mirare ca invatam de mici cum ar trebui sa decurga relatiile noastre si ca, ulterior, cautam sa traim si noi acelasi sentiment.

Ce se intampla, insa, cand scanteia nu este reciproca? Daca, sa zicem, tu te topesti in momentul cand celalalt apare in cadru, dar persoana respectiva nu simte nici pe departe asa ceva? Suntem programati oare sa alergam dupa un sentiment ideal, care se poate dovedi a fi o simpla inventie a artei si comercialului? Exista chiar atat de multi oameni care il traiesc sau mai degraba se multumesc cu o oarecare atractie fizica, combinata cu amicitie? Nu sunt sigura daca traim cu adevarat momentul perfect si magia din literatura si filme sau doar ne imaginam ca avem si noi o particica din ea pentru ca dorim atat de mult sa ni se intample.

Gandindu-ma la propriile experiente, nu stiu daca pot spune ca am trait cu adevarat ,,scanteia,, asta. Am citit despre ea, am vazut-o pe ecran...dar cand a venit vorba de realitate lucrurile au stat de obicei altfel. Fie eu simteam mai mult decat celalalt, fie el se indragostea pana peste cap, in timp ce eu imi pierdeam interesul. Asa ca deocamdata raman putin sceptica asupra faptului ca n-ar fi vorba de un simplu mit...cel putin pana la proba contrarie ;)

Man in the mirror

2009-08-15T22:09:00.003+03:00

Nu pot sa sufar momentele cand te prezinti unor necunoscuti si trebuie sa iti faci caracterizarea in cateva cuvinte. Mi-e greu sa cred ca pot sa ma definesc astfel incat oamenii din fata mea sa ma cunoasca asa cum sunt. In fond, nici eu insami nu pot spune ca ma cunosc la perfectie.

Tocmai cand cred ca stiu ce pot, descopar noi limite...in sensul pozitiv sau negativ, bineinteles :) Cand am impresia ca sunt foarte deschisa la nou, ma surprind gandind conservator, iar cand sunt convinsa ca ma voi comporta conform propriilor norme, ajung sa ma razvratesc si sa ies din tipar. Azi pot fi conformista, pentru ca maine sa iau o decizie care ma uimeste si pe mine.

Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca obisnuim sa dam prea multa importanta factorilor externi. Ne spunem ca viitorul va depinde de persoanele pe care le intalnim, joburile care apar, ocaziile de care profitam. Dar e foarte posibil ca de fapt totul sa depinda doar de noi, de reactiile noastre si de alegerile facute. Asa ca m-am hotarat sa nu ma mai gandesc la ce imi rezerva viitorul...ci astept cu nerabdare sa vad ce imi rezerv eu insami.

Holiday

2009-08-11T13:47:00.001+03:00

De o saptamana ma gandesc sa postez ceva nou pe blog. Si totul ramane la stadiul de gand..Asta pentru ca am intrat intr-o mare sictireala si nici macar nu imi pot convinge mana sa tasteze cateva litere.

Cred ca este starea caracteristica sfarsitului verii, cand iti dai seama ca s-a mai incheiat o vacanta. Si totusi vara asta nu a fost ca altele. Aproape ca n-am simtit cum a trecut pe langa mine. Nu m-am bucurat nici de soare, nici de vreun petec de iarba sau de nisipul din Vama. Am stat cuminte in randul celor de care radeam pana nu demult: oamenii din birouri, care vad zilnic doar blocuri cenusii si calculatoare pline de cifre.

Dar de azi inainte schimb foaia: o sa investesc tot timpul liber si toti banii in hai-hui-ala, cat mai departe de orasul asta prafuit :) Si daca ma mai vedeti cu ochii in monitor sa stiti ca nu lucrez de zor...caut locuri de vacanta :D

To grow or not to grow?

2009-07-30T17:47:00.003+03:00

Se zice ca omul cat traieste invata. Si ca odata cu trecerea timpului devine mai intelept, mai complex si mai puternic. Oare maturizarea aduce atatea beneficii pe cat promite? Hmmm…hai sa vedem. Ce-ar fi sa facem o comparatie intre cele doua ,,specimene,, : persoana copilaroasa si cea cu capul pe umeri?

Imaturul viseaza. Cu ochii deschisi. Viseaza o gramada, la lucruri care poate nu se vor realiza niciodata, dar lui nu ii pasa. Sau nu se gandeste la asta. Vrea multe si alearga haotic dupa tot ce-si doreste.
Omul matur stie exact ce vrea. Stie la ce ii e permis sa aspire si la ce nu. Se uita cu resemnare la ce nu poate avea. Pentru ca , da, unele lucruri sunt imposibil de obtinut. El e destul de realist incat sa stie asta.

Imaturul este stapanul timpului sau. Poate sa se grabeasca sau sa o ia incet, in functie de dispozitie. Poate sa spuna: ,,azi n-am chef de nimic,, si sa se comporte ca atare. Poate s-o tina tot intr-o agitatie sau sa se cufunde intr-un dolce far niente.
Omul matur crede ca isi planifica timpul, dar de fapt este sclavul lui. Viata ii e impartita intre responsabilitati si, desi este atat de bine organizat, nu are niciodata timp pentru el insusi.

Imaturul rade din nimic si gaseste placere in lucruri marunte. E fericit cand cutreiera muntii, cand ,,pazeste,, cu prietenii o banca din parc pana dimineata sau cand bate cluburile si danseaza de nebun.
Omul matur nu are prea des dispozitia necesara pentru activitatile de mai sus si isi doreste, mai presus de tot, sa se odihneasca si sa uite de toata agitatia care il inconjoara.

Imaturul nu gaseste un motiv clar pentru tot ceea ce face. Ia hotarari pe moment, fara sa piarda timpul. Se bazeaza pe inspiratie si se arunca de multe ori cu capul inainte.
Omul matur intoarce problema pe toate partile, analizeaza si reanalizeaza orice detaliu. Isi scoate o suta de fire albe pentru un ,,da,, sau un ,,nu,,. Si, surprinzator, ajunge de multe ori sa ia decizia gresita.

Imaturul se indragosteste rapid si puternic, e dat pe spate de un simplu zambet sau de niste ochi in care nu se poate abtine sa priveasca.
Omul matur ia in calcul o mie de factori si nu se bazeaza pe fluturi in stomac. O relatie nu mai poate fi o nebunie de moment si trebuie neaparat sa duca undeva.

Dupa un esec, imaturul plange pana nu mai poate si isi stapaneste cu greu emotiile. Se reculege insa si o ia de la capat, fara a se gandi ca o s-o pateasca din nou. Si, prin minune, data viitoare se intampla sa reuseasca.
Omul matur accepta dezamagirea cu stoicism, isi ascunde sentimentele si trage morala din orice esec. A doua oara stie ca nu e cazul sa repete prostia. Dar ce nu stie este ca in felul asta poate lasa sansa sa treaca pe langa el.

Acum probabil ca lumea o sa-mi sara in cap si o sa spuna ca am cautat motive pentru a nu fi intotdeauna adultul model. Poate ca am mers pana la extreme in ce am scris, dar un lucru e clar. Atunci cand vezi ca viata devine mai mult un calcul si ca planifici in loc sa traiesti, incearca pentru cateva momente sa dai in mintea copiilor ;)

Always look at the bright side of life?

2009-07-28T20:06:00.002+03:00

Imi plac la nebunie persoanele care zic ca trebuie sa vezi mereu partea plina a paharului si sa fii optimist, indiferent de situatie! Daaa...imi plac si maximele care te indeamna la speranta vesnica, rabdare in fata greutatilor si iubire a aproapelui orice s-ar intampla ( de exemplu ,,Chiar daca esti trist...zambeste. Chiar daca ti s-au terminat sansele...spera.Chiar daca esti dezamagit...nu te razbuna.Chiar daca nu esti iubit...iubeste.,, ). Si tin sa mentionez ca sunt convinsa de faptul ca cei care le spun si afirma ca traiesc conform lor, chiar le aplica ( a se citi cu sarcasmul de rigoare )!

Eu cred ca omul pentru care totul e roz, minunat si incredibil nu este un optimist. E un dezaxat :) Serios! Pai ce om normal ar putea, indiferent de context, sa isi lateasca un zambet tamp pe fata si sa declare ca e fericit si ca stie el ca exista o parte buna in toate?! Asta cu fericirea continua si optimismul neconditionat are trei cauze: 1. Betie ( been there, done that ) 2. Medicamente ( la asta doar intuiesc, n-am incercat ) 3. Tulburare de comportament ( si de asta m-a ferit Dumnezeu deocamdata ).

Personal, nu fac parte din nicio categorie: nici din a optimistilor, dar nici a pesimistilor incurabili. Nu cred ca viata este un sir de nenorociri, dar nici nu zambesc rabdatoare atunci cand trec printr-o perioada proasta. Daca nu speri niciodata si vezi totul intr-o maniera tragica, clar o sa te simti neputincios si nefericit. Daca speri intotdeauna si crezi ca viata iti va oferi surprize minunate, te indrepti catre un mare cucui. Pentru ca sigur intr-o zi o sa cazi de sus, de la o inaltime direct proportionala cu cea la care te-a plasat speranta.

Asa ca hai sa scoatem de pe repeat-ul playlistului atat ,, Walking on sunshine ,, , cat si ,, Total eclipse of the heart ,, si sa le ascultam cu moderatie, atunci cand e cazul. Hai sa nu mimam fericirea doar fiindca da bine si nici depresia doar pentru ca e la moda. Hai sa vedem viata asa cum e si sa recunoastem ca poate sa fie si minunata, dar si de cacao. N-ar fi mai cinstit asa fata de noi insine?

Joc de roluri

2009-07-24T13:57:00.002+03:00

Ne-am obisnuit ca atunci cand vrem sa intram pe sub pielea cuiva, sau cand facem cunostinta cu o persoana careia vrem sa-i captam interesul, sa ne modificam personalitatea si sa parem altceva decat suntem. Jucam plini de naturalete rolul misteriosului, al cuceritorului sau poate cel al persoanei fragile, sensibile si introvertite.

Am observat atat din experienta proprie, cat si din cea a prietenilor, cat de fascinant e prototipul de om ,,troubled,, . Se pare ca a numi pe cineva usor nesanatos nu mai are conotatiile negative pe care le avea odata :D Demonstratia e logica: sanatos inseamna normal. Normal inseamna neinteresant.

In general, sincera sa fiu, am obiceiul de a fi eu insami. Fara vreo masca, fara vreo strategie. Vazand insa cum merge treaba prin jurul meu, mi-am spus ca n-ar fi rau sa incerc o schimbare. Am hotarat sa intru si eu putin in joc...pana la urma, de ce nu? Curioasa sa vad efectul pe care il poti avea asupra oamenilor atunci cand iti afisezi o anumita personalitate, am inceput experimentul...

Seara, club, distractie...eu si cativa prieteni, cu mare chef de dans. La un moment dat, un tip smecheras se apropie si imi spune pe un ton admirativ ca dansez super marfa si e super impresionat de mine.

In mod normal raspunsul care mi-ar fi iesit pe gura ar fi fost ,,multumesc,, . In loc de asta il privesc cu un aer de superioritate, ridic o spranceana si ii zic sec: ,,Stiu.'' Omul ma priveste incantat, incearca sa imi ia ceva de baut si sa ma invite la el la masa. Cu aceeasi atitudine inaccesibila il refuz si ii dau de inteles ca propunerea e total neinteresanta venind de la cineva ca el catre cineva ca mine... Contrar asteptarilor, tipul devine si mai agitat si imi spune ca sunt foarte tare. Din nou, ii confirm ca stiam asta si pastrez o atitudine de Regina Ghetii, combinata cu Hollywood Diva :))

Dupa cateva minute, se uita la mine cu ceva confuzie amestecata cu admiratie...Imi spune ca sunt foarte interesanta pentru ca am un caracter asa dificil, dar ar vrea sa se apropie de mine si sa ne cunoastem mai bine. E, in momentul asta ii trantesc replica pe care asteptam de la inceput s-o zic: ,, Mda, asa sunt eu. O fire foarte complicata si ciudata, in locul tau as sta departe de mine. '' Moment in care omul e complet cucerit si nu mai stie cum sa-mi intre in gratii. Totul se termina zece minute mai tarziu, cand plictisita ii dau de inteles sa o stearga.

Interesant cum, contrar a ce credeam initial, nu s-a speriat de atitudinea mea si nu l-a deranjat faptul ca paream plina de mine si inabordabila. Din contra! Hmmm...Deci asta sa fie? E mai interesant sa joci un rol, sa intri intr-un tipar decat sa fii tu insuti? Ma intreb ce-i impinge totusi pe oameni sa recurga la asta. Poate este nevoia de a parea, macar in ochii necunoscutilor, ceea ce si-ar dori sa fie. Poate este frica de a fi respins daca arati ceea ce esti cu adevarat, de a parea banal si neinteresant. Poate e doar dorinta de a epata si o strategie care in timp s-a dovedit foarte eficace. Sau poate ca pur si simplu, speriati ca maturitatea e o povara mult prea mare si ne-am pierdut copilaria, simtim nevoia sa ne intoarcem in timp, doar ca in loc sa folosim jucarii, facem din noi si din ceilalti pionii jocului. Doamne, ce ne mai place sa ne jucam!

Decisions, decisions...

2009-07-24T09:46:00.000+03:00

De felul meu nu sunt o persoana foarte hotarata. Recunosc, uneori ma codesc sa iau o decizie si ma hotarasc cu greu ce ar fi mai bine sa fac. Asta pentru ca, asa cum stie toata lumea, viata se invarte in jurul alegerilor facute.

Atunci cand esti copil si puterea de decizie e de cele mai multe ori limitata, totul pare mai simplu. Nu trebuie sa gandesti sau sa risti, pentru ca altii fac asta pentru tine. Dar ce se intampla cand te obisnuiesti sa fii dependent de parerea celor din jur chiar si-atunci cand nu mai e cazul? Ce se intampla cand un simplu sfat devine mult prea des factor de decizie? Cand ajungi sa iti alegi locul de munca, prietenii, persoanele cu care sa iesi in functie de sugestiile altora?

Recunosc, am fost si in rolul celui pentru care luau prietenii sau familia hotarari, dar si in cel al persoanei care alegea pentru ceilalti. In ambele ipostaze am avut de pierdut pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, interveneau remuscarile. Cand altcineva alege pentru tine, ai la inceput constiinta impacata. Daca alegerea a fost gresita, nu e vina ta. Daca e corecta, foarte bine. Dar ce se intampla cand ajungi sa te gandesti ,,ce-ar fi fost daca...?'' Nu vreau nici sa port povara propriilor dubii si nici sa stiu ca i-am provocat cuiva indoieli prin ceea ce am decis pentru el.

Pana la urma e adevarat ca alegerile pe care le faci nu sunt intotdeauna cele corecte. Stiu ca de multe ori gresesc si nici nu cred ca pot sa numar tepele pe care mi le-am luat de-a lungul vietii. Dar, pana la urma, I did it my way ;) Daca vreau sa fiu spectator, ma duc la cinema. Daca vreau sa traiesc, imi asum responsabilitatea, risc sa merg intr-o anumita directie si chiar daca o patesc, stiu ca la momentul respectiv chiar am crezut in ceea ce am ales. Si hai sa recunoastem....cand te simti mai bine in pielea ta? Cand stii ca esti fericit si ai ajuns intr-un punct bun al vietii datorita propriilor tale decizii sau cand te-au condus altii de manuta acolo? :D

Long live online communication!

2009-07-21T10:09:00.001+03:00

Sincer, nu-mi dau seama cum am putut trai pana acum cativa ani fara internet. Ce viata era aia? Tot ce faceam eu si cunscutii mei statea sub umbra anonimatului, ceea ce azi nu as putea concepe.

Cata satisfactie am zilnic, cand cu un singur click pot sa aflu toate lucrurile care nu ma lasa sa dorm noaptea de curiozitate! Mi-aduc aminte zilele alea cenusii, plictistoare, cand nu puteai sa dai lumii de veste cum iti merge. Daca ieseam cu un tip, stiam eu si inca vreo 3 prietene. E, astazi, multumita mijloacelor de comunicare online, poate sa afle de asta toata droaia de cunostinte.

Acum, special pentru neinitiati, urmeaza sfaturile de aur care trebuie respectate pentru a va pune la punct cu sistemul de care pomeneam mai sus. Sooo, sa incepem:

1.n-ai iubit(a), dar vrei sa ai. Si cat mai curand. Ei bine, trebuie sa anunti lumea. Iti recomand ca la messenger sa pui statusuri de genul: ,,lonely, I am so lonely…I have nobody, I’m all on my own,, sau ,,Give me, give me, give me, a man after midnight,, . Poza de la avatar trebuie sa fie semnificativa, cu cat mai sexy, cu-atat mai bine ;) A, si sa nu uit: pe hi5 scrie la statut relatie - ,,singur(a),,. Asta asa, pentru o mai buna evidentiere a conditiei tale.

2.gata, ai inceput sa te vezi cu cineva! E bine sa fii totusi sceptic…Statusul de la mess trebuie sa dea de inteles ca parca-parca iese ceva…Trebuie sa fie destul de misterios incat sa ridice sprancene si sa intrige, dar totusi clar, sa priceapa si cel mai prost din lista! Pe hi5 avansezi statutul relatiei la: ,,Voi spune mai tarziu,, - serios acum, doar nu vrei sa te implici prea mult de la inceput!

3.relatia e serioasa. Mare iubire, mare pasiune! Poze tandre, pe care lumea TREBUIE sa le vada – deci neaparat posteaza pe net un folder intreg cu ele! Intreg universul va afla cat va iubiti si este atat de simplu! Urmeaza zile interminabile de statusuri dulci, din care sa se inteleaga ca perechea ta e unica si, in plus, te iubeste! Poti folosi, de altfel, si citate gen Sandra Brown sau versuri din cele mai romantice balade care iti vin in cap! Statutul relatiei pe hi5: ,,intr-o relatie serioasa,,

4.trist..trist dar adevarat…urmeaza despartirea. E, asta e momentul cand iti alegi postura in care te vei afla pentru urmatoarea perioada. Fie esti ,,singur,, , stergi toate pozele cu voi doi de pe net si iti pui statusuri prin care sa inteleaga ea/ el si restul lumii cat de ticalos/ ticaloasa a fost. Tot aici merg puse toate acele citate care sa demonstreze ca tu ai trecut peste asta, putin iti pasa, ba chiar te bucuri din plin ca v-ati despartit. Bineinteles, se poate sa fii in a doua postura – victima despartirii, inca atasata de calaul sau. In cazul asta, relatia ta e de genul: ,, voi spune mai tarziu,, - pentru ca tot traiesti cu speranta ca o sa va impacati. Foarte important: foloseste la mess statusuri din care sa se deduca toata jalea si durerea ta neimpartasita ( ,,I will always love youuuu!,,, eventual si un vers cat mai deprimant din Bacovia ) In felul asta o sa intelaga atat persoana care te-a parasit, cat si resul listei de messenger prin ce chinuri treci!

Acum, ca ati vazut exact ce si cum, fuguta la calculator si dati lumii de stire care mai e viata voastra! Si repede, ca in ziua de azi existenta se actualizeaza si reactualizeaza cu viteza luminii!

Im(perfectiune)

2009-07-21T09:42:00.001+03:00

De cand ma stiu mi-am dorit sa fiu perfecta. Sa ma uit in oglinda si sa nu imi doresc sa schimb nimic. Sa fiu intotdeauna persoana cea mai spirituala dintr-un grup. Sa am, ca personajele din filme, replica perfecta in orice moment. Sa ii fac pe toti sa ma considere inteligenta, simpatica si amuzanta. Sa atrag ca un magnet privirile tuturor.

Copil fiind, inveti ca esti departe de perfectiune. Cei mari iti spun ca trebuie sa fii modest, pentru ca nu esti mai bun ca altii. O remarca rautacioasa si negandita din partea vreunui coleg sau profesor contribuie din plin la deteriorarea imaginii pe care ti-o creezi despre tine. Cand cresti, constiinta faptului ca nu esti perfect te urmareste parca si mai puternic. O dezamagire sentimentala, un esec profesional si gata...ajungi sa crezi ca, intr-adevar, nu valorezi cat altii.

Mda...am simtit des sentimentul. De fiecare data cand, in incercarea de a fi eu insami, lasam sa-mi scape o replica de care ceilalti radeau cu pofta si in urma careia ma catalogau ca fiind naiva sau infantila. De fiecare data cand imi aratam slabiciunile si emotiile in fata unei persoane si asta ducea la respingere. De fiecare data cand, pusa in fata unor oameni necunoscuti, lasam sa se vada ca sunt timida si inhibata. Mi-am dorit de multe ori sa fiu sau macar sa par altfel.

Si totusi, in apararea mea, ma intreb...care ar fi marea satisfactie pe care ai simti-o daca ai fi perfect? Da, te-ai simti iubit si admirat de toti, dar oare asta te-ar face automat fericit? Oare nu conteaza mai mult sa descoperi ca exista o persoana pentru care toate minusurile se transforma in calitati si care nu te-ar vrea altfel decat asa cum esti? Poate ca intr-o lume in care esti vazut ca fiind suma unor slabiciuni si defecte, adevarata provocare e sa fii perfect pentru cineva.

Do you like it when it hurts?

2009-07-20T17:57:00.001+03:00

M-am tot intrebat in ultimul timp de ce imi complic singura viata. Mai ales cand vine vorba de relatiile cu sexul opus.. E ceva deja stiut ca noi, femeile, avem masochismul in sange. De ce sa ma multumesc cu un tip simplu de descifrat, cand pot sa il aleg intotdeauna pe cel care ma va face sa sufar? Oare e prea plictisitoare starea de bine, e prea neinteresanta o relatie in care stii la ce sa te astepti si nu traiesti cu impresia de ghem in stomac de fiecare data cand realizezi ca lucrurile merg prost?

Probabil ca ne plac lucrurile complicate.Cat mai nesigure si greu de obtinut. Si de preferat, ale altora. Tot ce se afla deja in sfera lucrurilor tangibile devine total neinteresant si nu valoreaza doi bani. Nu este ceva ce tine de maturitate. Ai crede ca, odata cu varsta, ajungi mai intelept si mai putin capricios. Sau ca incepi sa iti controlezi dorintele. Fals. Cat se poate de fals. In loc sa-ti traiesti viata si sa profiti de fiecare sansa, ajungi invariabil sa suspini dupa ceea ce nu ai - si, bineinteles, alegi sa tintesti cat mai sus si sa iti impui idealuri imposibile.

Dar daca as alege sa-mi simplific viata si as reusi sa ma si tin de alegerea facuta, oare m-as mai bucura de micile victorii pe care le am, momentele acelea marunte care pentru altii nu inseamna nimic, dar pentru mine sunt totul? As fi multumita cu o existenta pe care as considera-o mediocra sau e mai bine sa pendulez intre zile fericite si momente in care ma simt invinsa? Nu stiu si nici nu cred ca o sa incerc prea curand sa aflu.

Oricum, aviz amatorilor: dupa o lunga perioada in care ai ales doar ceea ce nu-ti facea bine, soarta o sa-ti asigure in continuare acelasi tratament. Si ramane ca tu sa te bucuri de el, pentru ca tu ti-ai cautat-o.