Diplome și coronițe

 Nu-mi aduc aminte dacă mi-am dorit neapărat coroniță după ciclul primar. În I-IV luam premii în fiecare an, apoi am ajuns la o școală unde ritmul mi se părea amețitor, mă pierdeam în fața profesorilor și colegilor deopotrivă și nu mai obțineam aceleași rezultate. Cred că m-am consolat rapid cu ideea că nu voi mai vedea coronița și habar n-am dacă m-a durut sau nu să realizez asta.

Erau, ce-i drept, alte lucruri la care visam mai mult decât la premii. Îmi doream ca ai mei să nu mă considere o ratată dacă rămâneam în urmă la mate, să nu le fie rușine că nu înțeleg, cum înțelegeau majoritatea colegilor mei. Îmi doream ca proful de mate, plin de zel și idolatrizat de întreaga școală, să nu mă creadă grea de cap și să nu mă mai folosească pe post de exemplu negativ în fața clasei. Îmi aduc aminte cum, prin clasa a șaptea sau a opta, ne-a explicat că dacă nu știm mate și ajungem la uman o să ne ratăm viața. O spunea făcând referire la cei câțiva fraieri ce rămâneau mereu în urmă și luau numai note mici la materia lui - printre ei, evident, eram și eu. Încă-mi amintesc de sistemul lui, care probabil îi părea genial: întrebarea de nota 2 sau 10. Ne alegea pe rând, ne ridica în picioare și ne punea o întrebare din matematică. Nu știai, aveai automat 2. Eram îngrozită și mă simțeam ca la o execuție, inevitabil urma să iau 2, iar restul aveau să se uite la mine ca la proasta clasei.

Probabil aș fi dat toate coronițele să cresc în ochii profului de mate, în ochii colegilor, în ochii alor mei, pe care îi bănuiam dezamăgiți de involuția mea. Ce-i drept, la română scriam cele mai bune compuneri, îmi plăcea engleza, dar asta puțin conta. Aveam să ajung la uman, unde ajungeau doar proștii, după cum tocmai aflasem. M-a salvat pregătirea cu o profesoară care a avut o răbdare de fier și mi-a explicat algebra și geometria în așa fel încât să le văd logica, să le înțeleg și chiar să îmi placă. Am reușit apoi să iau 9 în teză și să rezolv o problemă de algebră la care olimpicii clasei nu găsiseră răspuns, făcându-l pe domnul profesor să exclame: ,,A găsit Adina rezolvarea și n-ați găsit voi!,, Validarea supremă a venit tot de la el, când mi-a spus, la finalul clasei a opta, că ar trebui să dau la real. Brusc, în ochii lui eram un pic mai deșteaptă și puteam intra în acea lume magică a oamenilor inteligenți și de succes.

Prin urmare, puțin îmi pasă dacă se vor oferi sau nu coronițe. Cred că mai important ar fi ca oamenii mari să nu mai pună etichete care produc răni adânci, să nu mai considere că unii dintre copii sunt loaze și alții mici genii, atâta timp cât sistemul de învățământ e beteag de când îl știu. Fiecare copil are stilul lui de învățat - există persoane care au nevoie să li se explice vizual, să li se ofere mai multe exemple, să li se arate logica din spatele cifrelor. Un sistem de învățământ care își dorește să atragă tinerii către școală trebuie să găsească soluții prin care să elimine clasica ,,toceală,, și să transforme orele de curs în ceva mai mult, în conținut prezentat altfel încât să trezească interesul elevilor. Și, nu în ultimul rând, profesorul perfect nu e cel care galopează cu clasa întreagă spre performanță, ridiculizând copiii care nu îi înțeleg stilul de predare. Pentru că, oricât de uimitor ar părea, acei copii nu rămân mereu în urmă pentru că așa vor, atâta pot, nu îi duce mintea. Poate că în spatele ochilor care privesc cu teamă și neputință spre tablă, căutând răspunsul la întrebarea de nota 2, se ascunde un mic om, pasionat de lumi paralele, de cărți și de istoria Egiptului, care ar vrea din tot sufletul să înțeleagă și matematica. 

Cu sau fără așteptări?

I: Marile speranțe - cum te ajută așteptările să supraviețuiești prezentului și să îmbunătățești viitorul

Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta viața ta fără așteptări? Deși mulți specialiști din domeniul psihologiei consideră că așteptările au un efect negativ asupra sănătății mintale, adevărul este undeva la mijloc: atâta timp cât crezi în ceea ce visezi, ai șanse de a transforma visul în realitate.

De ce este bine să ai așteptări și să crezi în ele

Viața nu este întotdeauna ca o grădină magică, prin care treci fără griji, bucurându-te de tot ce vezi în jur. În cele mai multe cazuri, lucrurile care ți se întâmplă seamănă mai degrabă cu scenele dintr-o dramă rusească decât cu desfășurarea unei comedii romantice. De aceea, așteptările reprezintă acele speranțe care te motivează să mergi mai departe, să nu te dai bătut și să crezi într-un viitor mai bun. Chiar dacă prezentul nu arată așa cum îți dorești, încrederea în ceva care îți va schimba existența te poate salva de la disperare și depresie, fie că e vorba de planul personal sau de cel profesional.

Așteptările te pot ajuta să capeți încredere în forțele tale și în ziua de mâine, să privești viața cu optimism și să faci, mai mult sau mai puțin conștient, pașii de care ai nevoie pentru a obține ceea ce îți dorești. Teoria profețiilor autoîmplinite și documentarele sau cărțile precum Secretul vorbesc exact despre acest aspect: atunci când te gândești cu toată încrederea la ceva ce speri să obții - un job de vis, o casă uriașă, iubirea perfectă - ai șanse ca întreg universul să contribuie la îndeplinirea dorințelor tale.

Evident, ceea ce te va ajuta să îți transformi visul în realitate nu este doar o forță nevăzută, ci mai degrabă un cumul de acțiuni și evenimente, care pleacă de obicei chiar de la tine: odată ce știi ce aștepți de la viitor, vei vedea mai ușor fiecare detaliu care poate lucra în favoarea ta. vei profita de circumstanțele potrivite, îți vei asuma riscuri și vei lupta pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Așteptările te determină să nu te mulțumești cu puțin, să nu accepți un job nepotrivit, o iubire pe jumătate sau o performanță mediocră.

În plus, așteptările îi pot face și pe cei din jurul tău să devină mai buni, atâta timp cât le folosești în sens pozitiv. Imaginează-ți că lucrezi cu un coleg care are potențial, însă nu are determinare sau încredere în sine. Cum crezi că ar reacționa dacă l-ai trata ca pe un om de la care nu aștepți nimic sau dacă ai porni de la ideea că tot ceea ce face e sortit eșecului? Poate ar încerca să îți demonstreze contrariul sau, în cele mai multe cazuri, ar ajunge să creadă el însuși că e la fel de slab pe cât îl consideri tu și ar eșua. La polul opus, dacă îi spui constant că te aștepți să obțină performanță, că e un om capabil și că va reuși să finalizeze proiectele la lucrează, este foarte posibil ca încrederea în sine să îi crească și, pentru a-ți demonstra că nu ai greșit să crezi în el, să devină cu adevărat un profesionist de succes.

Cum ajungi de la așteptări la dorințe împlinite

Cuvântul ,,așteptări,, tinde să creeze din start impresia unei lipse de acțiune, însă dacă îți dorești ca lucrurile la care visezi să devină realitate, este necesar să transformi imaginile din mintea ta în fapte.

Oricare ar fi natura așteptărilor tale, fă-ți întotdeauna un plan prin care ai putea să le îndeplinești. Gândește-te la acțiunile care trebuie întreprinse, la o perioadă de timp în care vrei să obții rezultatul final și la resursele pe care te poți baza. Nu lăsa totul în mâna destinului, ci străduiește-te să fii zilnic cea mai bună variantă a ta - poate nu îți va ieși mereu, dar te va duce cu un pas mai aproape de visul tău.

Nu în ultimul rând, setează-ți așteptări realiste. Dacă te aștepți să ajungi pe tronul Marii Britanii, șansele tale vor fi de sub 0.01%, oricât te-ai strădui să faci asta. În schimb, dacă te aștepți să ajungi bogat, să ai o vilă elegantă și un cont bancar uriaș, crezi în visul tău și începe să cauți soluții sau să profiți de toate ocaziile pe care ți le oferă viața.

Uneori, este de ajuns să visezi, iar visul te poate duce departe de realitatea gri, în care încă nu ești cine ai putea fi, ajutându-te să nu te prăbușești și dându-ți forța de a merge mai departe pe calea ta.

II: În căutarea fericirii perfecte - labirintul așteptărilor

După ce te-am convins cât de bine e să visezi la un viitor croit după fanteziile tale, a venit momentul să-ți spun să privești tot ce ți-am spus ca pe o pagină dintr-o carte fantasy. De ce? Pentru că, așa cum și eu am aflat după o viață întreagă de visare, așteptările nu sunt o metodă magică de a-ți transforma dorințele în realitate, ci pot fi de fapt adevărate bariere în calea unei vieți senine și echilibrate. Nu te așteptai, nu-i așa?

Mirajul așteptărilor e atât de frumos și tentant tocmai pentru că ne vine foarte natural. Încă de când suntem mici, începem să credem că avem puterea de a transforma tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru prin simpla forță a gândului. Bineînțeles, știm că nu putem transforma morcovii în cartofi prăjiți sau scaunul într-o navă a piraților, însă în noi încolțește din când în când ideea că prin ceea ce simțim putem declanșa acțiuni. Se prea poate ca vecinul de sus să-și fi rupt piciorul pentru că ne-a supărat și i-am dorit pentru o clipă răul, ploaia să fi pornit fiindcă nu aveam chef de școală, iar echipa preferată să fi pierdut meciul de fotbal doar pentru că țineam cu ea și universul voia să ne facă în ciudă. Ce puteri avem, nu-i așa?

Odată ce creștem, vedem lucrurile ceva mai realist, însă asta nu ne împiedică să ne punem speranța în ritualuri magice, precum Legea Atracției, care ne promite că gândurile noastre devin acțiune. Nu e nimic rău în a visa, atâta timp cât realizezi că simpla așteptare nu provoacă și transformarea visului în realitate. Din păcate, oricât de mult ne-am dori să avem puteri demiurgice, suntem simpli oameni și nu putem controla ce e în jurul nostru. Nu avem capacitatea de a influența starea vremii, acțiunile și sentimentele celorlalți sau acel mic ceva care ne încurcă deseori planurile: factorul surpriză. Nu avem control 100% nici asupra propriei persoane, așa că a crede că lucrurile vor ieși întotdeauna conform așteptărilor din mintea noastră este de domeniul fantasticului. 

În plus, haide să recunoaștem: de câte ori nu ne-am pus toate speranțele într-un eveniment pe care îl așteptam, crezând că, atunci când se va întâmpla, vom fi fericiți? Fie că e vorba despre jobul de vis, primul sărut, prima relație sau vacanța de weekend - filmele pe care ni le derulăm în cap au foarte rar legătură cu realitatea, iar a trăi hrănindu-ne cu așteptări înseamnă să ne agățăm de o iluzie. Cu atât mai mult, atunci când jobul de vis se dovedește greu sau anost, iar prima relație se termină după o săptămână, ne simțim trădați, dezamăgiți de noi înșine sau de ceilalți și chiar victime ale sorții.

Așa cum se spune, așteptările sunt de cele mai multe ori păreri de rău premeditate, iar în final ne fac să ne îndoim de capacitatea noastră de a fi fericiți, ne strică bucuria momentului și ne împiedică să ne bucurăm de prezent așa cum e el. Așteptările înseamnă perfecțiune, înseamnă dorința copilului de a avea lucrurile fix cum vrea el sau deloc, până în cel mai mic detaliu. Atunci când acest copil ne guvernează și viața de adulți, este simplu să nu mai găsim bucurie în nimic, pentru că este foarte greu ca viața să se desfășoare secundă cu secundă ca în imaginația noastră. Dacă propria existență ar fi un film, iar noi am fi scenariști, producători și actori principali, poate lucrurile ar decurge fix așa cum ne așteptăm. Sau poate că actorul din rolul secundar ne-ar depăși în popularitate, responsabilul de sunet s-ar accidenta și decorul ar pica, fără niciun avertisment, în timpul celei mai importante scene. Se poate întâmpla, nu?

Sunt multe de spus, dar probabil deja ai înțeles ideea principală. Fă-ți planuri, speră, visează, dar nu îți pune toate speranțele într-un lucru care urmează să se întâmple. Acel lucru ar putea să nu decurgă deloc cum vrei sau să nu fie ceea ce credeai inițial. Încearcă pur și simplu să faci ceea ce ține de tine, dorește-ți, dar nu transforma dorința în așteptare, certitudine și unic scop al vieții tale. Poate partenerul de vis nu iubește fix aceleași lucruri ca tine, dar te face să zâmbești și alungă balaurii de sub pat noaptea, când se ia curentul. Poate vacanța nu decurge pas cu pas cum ai planificat-o, dar asta nu înseamnă că nu te vei relaxa, nu vei vedea locuri noi și nu vei trăi experiențe frumoase, dacă îți dai voie să te simți bine și renunți la rigiditatea așteptărilor.

Iar acum, că ai terminat de citit articolul, te las cu o singură întrebare: ce te aștepți să se întâmple în continuare?

Ursul de aur mai poate aștepta

Ne place să credem câteodată că suntem protagoniștii unei povești, imaginându-ne cum un scriitor talentat sau un scenarist plin de har ne plimbă constant dintr-un punct în altul și ne conduce ușor - sau abrupt - către deznodământ. 

Habar n-am dacă undeva o entitate chiar ne planifică și ne urmărește viețile, ca pe niște filme demne de Oscar, Cannes sau Ursul de aur, însă mi-este tot mai clar că am putea fi cu toții nominalizați - ce-i drept, la categorii diferite:

• Premiul pentru cea mai bună comedie - știi comediile negre, cu eroi incredibil de amuzanți, dar peste măsură de ghinioniști, care scapă cu viață până la final doar printr-un noroc divin? Ai ghicit, aici joci tu. Așteaptă-te la un Tarantino, din care vei ieși ciufulit, fără trei dinți, plin de vânătăi și râzând isteric. Dar, hei, măcar te distrezi și ai un rol strălucit.

• Premiul pentru cea mai bună dramă - dacă ajungi să concurezi aici, este clar că nu sunt șanse prea mari să treci prin viață cu zâmbetul pe buze. O să suferi la greu, poate că o să te dai bătut și o să fii subiectul unei drame despre condiția omului răpus de soartă, ori poate o să te lupți cu morile de vânt și vei trăi un scenariu desprins din cărțile marilor autori ruși. În orice caz, filmul tău va cuprinde boli, plâns, iubiri neîmplinite, reflecții asupra sensului existenței, băutură, și mai mult plâns, pierderi, căutare de sine, renunțare la sine și, în final, consolare. Toate asezonate cu scene de mizerie morală și fizică, luptă financiară și oleacă de violență. Atât cât să dea bine la critici.

• Premiul pentru cel mai bun film muzical - nu zâmbi, că nu vorbim aici despre Sunetul Muzicii, Grease sau Mary Poppins. Cel mai probabil nici despre Mamma Mia. Ai mari șanse totuși să te bucuri de scene din Moulin Rouge, Mizerabilii, Chicago sau West Side Story - dacă le-ai văzut, știi deja de ce. Apropo, în 2020 te poți trezi, dacă nu ești atent, într-o variantă sadică a muzicalului Febra de sâmbătă seara.

Poate ți se pare că ai rămas suspendat într-o rutină imposibil de premiat, însă vestea bună este că tot te poți alege cu o nominalizare: tocmai banalitatea și aparenta lipsă de importanță a unei pelicule despre nimic te transformă fără să realizezi într-o operă de artă. 

Uneori îmi spun că este minunat să-ți primești premiul pentru întreaga existență și să știi că l-ai meritat. Dacă ai fi protagonistul unui film slab și superficial, spectatorii te-ar uita imediat ce se termină. Alteori, mai ales când filmul devine greu de digerat, mă gândesc că Ursul de aur mai poate aștepta: poate o comedie americană siropoasă și naivă nu ar fi totuși cel mai rău mod de a trece prin viață.

Cât costă kilu’ de fericire?

2017, o dimineață obișnuită în metrou: 85% din călători stau cu ochii lipiți de ecranul telefonului, făcându-mă să simt – atunci când eu însămi ridic privirea – că sunt într-un film cu androizi. Din cei rămași neafectați de obsesia telefonului, 5% citesc un roman. Ceilalți 10% citesc o carte din care să afle cum să. Cum să fie mai calmi, mai relaxați, cum să se organizeze mai bine. Cum să fie mai fericiți. Iar treaba asta mă uimește întotdeauna. Am inventat atâtea aparate mici și mari, care acoperă aproape orice nevoie zilnică, ori nevoi de care nici nu știam că există. Am ajuns să cunoaștem atâtea lucruri despre lume, încât o simplă căutare pe Google ne lămurește cu privire la cea mai mare curiozitate pe care o avem. Să putem cumpăra aproape orice printr-un click. Și totuși încă nu ne-am lămurit ce naiba e fericirea, iar asta ne nedumerește mai ceva ca orice mașinărie complicată.

Eu sincer nu mă simt nici vreun guru și nici vreun monument de înțelepciune, așa că nu ofer nimănui definiții precise pe tema asta. Nu știu exact rețeta fericirii sau metoda de a o păstra pentru totdeauna, nu am aflat încă dacă se vinde pe undeva și nici cât costă. Cred doar că nu se găsește în cărțile de ,,cum să,, și nici în prelegerile specialiștilor în lecții de viață. Mai cred că e ceva atât de personal, încât fericirea mea nu va semăna niciodată cu fericirea altei persoane. Și că oricât i-aș spune altcuiva ce să facă pentru a zâmbi des, nu îi voi putea da acea formulă perfectă.

Cred că fericirea poate să dureze 10 secunde pe zi – important e să fie acolo – și că nu e o stare constantă. Se ascunde într-o cană de latte machiatto, într-o vizită la cei dragi sau într-o ieșire cu prietenii. Te cuprinde atunci când vezi filmul preferat, cocoțat în vârf de pat și întinzându-ți picioarele după o zi lungă. O simți atunci când persoana care îți acaparează gândurile îți spune ceva frumos, îți zâmbește sau pur și simplu există – nu mereu este nevoie de un cuvânt sau un gest. O vezi dacă mergi prin oraș și îți faci timp să treci pe strada preferată și să admiri pomii și clădirile. Poate o simți la gândul că ai făcut un lucru perfect sau că nu ai mai dat-o în bară cu lucrul pe care încercai să îl faci de o săptămână. Uneori vine atunci când scapi de rutină, iar alteori tocmai pentru că îți respecți ritualul preferat.
Sunt prea multe lucruri mici, uneori chiar și mari, care te fac să experimentezi măcar pentru câteva secunde fericirea. Dacă ai cu adevărat noroc, vei avea parte zilnic de astfel de momente. Sau vei avea inspirația și ambiția de a le căuta și a le savura, fiindcă nu vin singure întotdeauna.

Prin urmare, poți să dai măcar puțin la o parte cărțile cu rețete universale și întrebările existențiale. Pentru că nu știu de unde se ia fericirea și nici care e calea spre starea absolută de bine, dar sunt convinsă că până ajungi acolo poți rata o grămadă de fericiri mărunte, care cu siguranță ți-ar face viața mai frumoasă.

The In-betweens

  

Stiti momentele in care sunteti nevoiti sa vorbiti despre voi in fata altor oameni, povestindu-le cine si cum sunteti, ce va place si ce va caracterizeaza? Nu stiu daca si voi patiti asta, dar eu incep de fiecare data prin a-mi face n scenarii despre ce ar fi mai potrivit sa spun, cum m-as defini si ce as putea spune relevant, fara sa intru prea mult in zona personala sau profesionala. Iar la final, odata mini-discursul terminat, urmeaza partea de ,,fir-ar sa fie, de ce am zis asta si nu cealalta? Daca s-a inteles gresit? Daca am pierdut ocazia sa spun ceva ce m-ar defini mai bine?,,.

Probabil ca toate aceste framantari vin si din faptul ca, oricat de bine am incerca sa ne cunoastem propria persoana, suntem cu totii niste amestecuri de stari si dorinte, care de cele mai multe ori se bat cap in cap, apar si dispar peste noapte, facandu-ne sa parem greu de inteles si capriciosi. Sentimentele ni se schimba de la o zi la alta, lucrurile pe care ni le dorim astazi ne lasa indiferenti maine, iar daca ne intrebi ce ne face fericiti stam in dubiu, pentru ca pana nu demult lista imaginara arata altfel. Fara a da vina pe vreo tulburare bipolara, multi dintre noi traim intr-un spatiu nedefinit, prin care alunecam zilnic cu gratie, penduland intre sentimente contradictorii si reactionand dupa dispozitia de moment. Suntem greu de inteles pentru ca nici noi nu intelegem intotdeauna foarte clar ce ne trebuie, iar nevoile si dorintele ni se schimba cu o rapiditate care uneori ne sperie. Suntem imprevizibili, sarim de la o extrema la alta, de la bine la rau si de la persoana buna de pus pe rana la omul intunecat, capabil de lucruri diabolice.

Si totusi, dincolo de toate astea, incercam zilnic sa ne definim, sa povestim altora despre noi, sa ne privim in oglinda si sa intelegem cine e persoana de acolo. Afisam o imagine in care ceilalti ajung sa creada si ne construim incet-incet propriul personaj in stilul unui film clasic, alb-negru. Cu greu recunoastem, in momentele de sinceritate fata de noi insine, ca de fapt suntem personajele nebune ale unui film suprarealist si experimental, in care ne surprindem tanjind dupa ceea ce ieri detestam si indepartand ceea ce credeam pana nu demult ca ne dorim.

Manifest pentru schimbare

M-am nascut in comunism, pe cand oamenii incercau sa isi gaseasca zilnic forta interioara care sa ii ajute sa reziste fizic si moral interdictiilor impuse de regim. Nici nu imi imaginam cum ar putea arata o altfel de lume, una in care sa poti vorbi despre orice in public fara sa ti se faca semn sa taci, sa nu ramai de cateva ori pe zi fara curent, ori sa iti cumperi un carton de oua fara sa stai la cozi uriase de la 4-5 dimineata. Norocul meu statea in faptul ca eram un copil si nu intelegeam prea multe, iar familia mea a reusit sa compenseze totul prin caldura, inventivitatea si libertatea de gandire cu care m-a crescut.

In ’89 am simtit ca intru intr-o lume noua, i-am vazut pe toti fericiti si senini, emotionati de libertatea proaspat dobandita, cu care inca nu stiau foarte bine ce puteau face. Brusc, puteai sa spui ce vrei, fara sa te temi ca vei fi arestat sau tras la raspundere, incepeau sa apara ziare cu stiri de tot soiul, magazine cu n produse si cate si mai cate.

Cred ca marele ghinion al romanilor a fost ca, desi liberi, inca erau prea buimaciti, fericiti si neobisnuiti cu libertatea, ca sa poata intelege pe deplin ce se intampla si pe ce drum ar trebui sa o ia. De asemenea, alt ghinion a fost faptul ca multi colaboratori ai securitatii sau simpatizanti ai practicilor acesteia, erau deja bine antrenati in stiinta manipularii si aveau ceva abilitati de a face politica. Acestia s-au erijat rapid in salvatori ai statului, au inceput sa convinga poporul ca trebuie votati in fruntea tarii si si-au impartit intre ei functiile, astfel incat sa poata conduce dupa bunul plac. Din nou, poporul inca naiv si nepriceput in ale politicii, s-a indreptat catre lideri carismatici, ce promiteau marea cu sarea, si s-a lasat in voia lor.

Acum, dupa 28 de ani, multe lucruri sunt schimbate in bine, dar multe au ramas aproape la fel. Orase intregi traiesc in saracie, in timp ce baronii locali privesc nepasatori si isi fac calcule din care lipseste doar onestitatea. Posturi tv cu audienta maxima fac propaganda ieftina si violenta, amintind intrucatva de propaganda ceausista, milioane de oameni traiesc in bezna din punct de vedere intelectual si sunt victime sigure pentru cei care profita de lipsa de informare sau de saracia lor si care ii manipuleaza prin spagi electorale sau amenintari mai mult sau mai putin voalate. Invatamantul si sistemul medical inca sunt undeva intr-o zona de orbecaire, presa penduleaza intre partide politice, iar oamenii nu mai stiu deja pe cine sa aleaga sa ii reprezinte.

In acest context am ajuns ca mai mult din jumatate din populatie sa nu se mai prezinte la vot, iar restul sa isi puna stampila umil pe singurii lideri pe care ii cunosc – corupti, mincinosi, spagari, santajisti, cum or fi ei. Sunt singurii care par sa le guverneze micile lumi si nu cunosc alternative, poate si pentru ca nimic altceva nu li s-a conturat destul de clar in fata ochilor.

Rezultatul? Se poate vedea la televizor si in strada – cei proaspat alesi intind coarda si incearca, asa cum s-au obisnuit, sa aseze cat mai bine lucrurile in favoarea lor. O buna parte din oameni nu mai accepta asa ceva si isi striga nemultumirea, in speranta ca bunul simt va triumfa. Din pacate, obisnuiti sa traiasca in turnul lor de fildes, guvernantii au devenit atat de obisnuiti sa minta, incat pica in ridicol si isi atrag dispretul prin atitudine. Acuza oamenii care-si doresc normalitate de incercari de lovituri de stat, jignesc manifestantii si jurnalistii, arunca in stanga si in dreapta cu noroi si cu amenintari voalate: ba presedintele e de vina, ba manifestantii sunt oi cumparate de opozitie, lasa ca incep sustinatatorii nostri sa se enerveze si sa vezi atunci!

Cred ca e momentul sa nu mai ridicam din umeri, zicand ca asta e tara si nu putem schimba nimic. Ceea ce se intampla de ceva timp este fix ceea ce imi dovedeste ca Romania incepe sa se trezeasca si sa isi doreasca altceva cu adevarat. Nu rasturnari de guvern, ci de principii. Nu cruciade impotriva unor oameni, ci impotriva unor practici care par vechi de cand lumea in tara noastra.

Sunt convinsa ca pentru cei care deja si-au facut un obicei din furt, minciuna si manipulare este destul de greu de acceptat asa ceva. Sunt sigura ca e mai comod sa iti fie tie bine, indiferent de ce este in jur, si sa te folosesti de orice mijloace pentru a-ti pastra viata de pana acum. Cu siguranta asa iti vei educa si copiii, in spiritul ascensiunii prin influenta si smecherie, nu prin munca si integritate. Si totusi, sunt la fel de sigura ca atat eu, cat si multi altii, nu mai inghitim asta. Am trait doar 6 ani in comunism, dar nu ma voi mai intoarce acolo orice ar fi. Sunt convinsa ca va folositi de lipsa de informare si de slabiciunea unora, dar si de indiferenta multora, care nu stiu sau nu mai stiu cum era in comunism. La fel de convinsi sa fiti si voi, care acum vorbiti in conferinte in raspar si scarba fata de lumea din strada, ca nu voi da si nu vom da inapoi.

Asa ca voi iesi in strada pentru prezentul si viitorul meu, domnule Dragnea, domnule Tariceanu si restul politicienilor care va stiti cu obrazul patat (si sunteti multi), fara sa fiu platita sau manipulata si fara sa accept ca in tara mea exista personaje care considera ca au drepturi de stapanire deplina. Voi manifesta, voi scrie despre voi, voi lupta asa cum stiu pana veti intelege ca timpul hotiei si nesimtirii s-a terminat.

...and a Happy New Year!

Pentru ca fiecare final de an m-a prins alcatuind liste cu rezolutii, unele mai realiste, altele mai fanteziste, m-am hotarat ca de data asta sa procedez altfel si sa urmez un principiu mai simplu: sa accept ca, dincolo de toate lucrurile fizice pe care le vanam, fericirea nu are intotdeauna o reteta complicata. Din acest motiv, lista de ,,To do,, va fi inlocuita de cateva sperante pentru anul urmator, cateva lucruri pe care mi le doresc si vi le doresc si voua.

Sper sa facem mai putine selfie-uri impietrite si mult mai multe instantanee din care sa reiasa bucuria, aventura si emotia. Sa postam mai putine citate intelepte si sa exprimam mai liber sentimentele care ne incearca, sa fim mai sinceri, mai deschisi si mai putin speriati de vulnerabilitate. Sa privim viata si oamenii din jur cu mai multa umanitate, incercand sa nu mai reducem totul la o structura de reguli si roluri sociale. Sa aratam bunatate si acolo unde nimeni nu ne obliga sa o facem, sa  fim mai empatici si mai putin incisivi. Sa nu ne fie rusine sa zambim si sa visam, pe motiv ca in lumea reala nu merge asa.

Poate va ganditi ca toate cele enumerate mai sus nu ne duc catre rezultate imediate si nu ne promit nimic palpabil, insa uneori cel mai simplu si la indemana este sa obtii fericirea traind cinstit si intens si cautand sa devii cea mai frumoasa versiune a ta.

Bring on the spoilers!

Recunosc ca fac parte din categoria acelor ciudati care nu doar ca nu refuza spoilerele filmelor si serialelor, ba chiar le cauta de bunavoie, fara sa-si strice prin asta placerea vizionarii ulterioare. Ba, ca sa fie si mai grav, uneori arunc cate-un ochi curios si pe finalul cartii pe care o citesc, apoi revin la pagina unde ramasesem, cu un zambet satisfacut si linistit. Sssst, asta ramane intre noi!

Poate ca imi doresc atat de mult finaluri fericite, incat imi spun ca pot trai si cu mai putine emotii, ori poate prefer sa ma pregatesc moral pentru ce va urma, astfel incat sa ma pot bucura de actiune fara sa-mi stea inima in gat la loviturile gandite de autor sau de scenarist.

Uneori ma gandesc cum ar fi daca am putea primi si spoilere din propria viata, alegand sa traim cu mai putina adrenalina, dar cu mai multa seninatate. Nu cred ca lucrurile frumoase si-ar pierde din intensitate, dar poate ca ne-am bucura mai sincer de momentele care merita si ne-am pregati psihicul pentru acele zile care ne pun la pamant. Cu siguranta veti spune ca surprizele si-ar pierde din savoare, tragediile iminente ar fi un motiv de a renunta la lupta, lectiile nu ar mai fi invatate si evolutia personala ar fi in pericol. Totusi, sunt convinsa ca un mic spoiler, primit la momentul oportun, o scurta privire la ce va urma, ne-ar putea da sperante sau ne-ar face mai curajosi si mai dornici de a trai din plin prezentul, care de multe ori ne pare banal, dar privit in retrospectiva momentelor de criza se transforma in cea mai buna perioada din viata.

Asa ca, daca vreodata cineva imi va oferi posibilitatea de a arunca o cat de mica privire in viitor, imi voi pregati popcornul si un pahar de tarie si voi intra cu putina teama, dar si cu o mie de sperante, in filmul vietii mele.

Small talk or real talk?

Uneori, atunci cand imi las gandurile sa cutreiere aiurea, imi imaginez cum ar arata o lume in care ne-am cenzura mai putin si am lasa deoparte mastile sociale pe care le purtam zilnic cu atata grija.

Cum ar fi daca small talkul – care a devenit tot mai intalnit in conversatiile noastre de zi cu zi – ar fi inlocuit de ideile mai mult sau mai putin crete care ne trec prin cap? Poate ca nu ar fi nici prudent, nici politicos si nici intelept sa lasam fiecare gand sa iasa la suprafata, dar cu siguranta ar fi mult mai interesant sa nu mai traim atata in sinea noastra si sa avem curajul de a ne infatisa asa cum suntem in fata celorlalti, fara teama de a fi judecati. Am recunoaste ca ne plictiseste la culme sa discutam despre munca, mancare, moda, telefoane mobile sau vremea de maine si am constientiza ca ajungem sa ne pierdem personalitatea printre banalitati. Am fi deschisi, brutal de sinceri si fara teama de ridicol, iar intr-o zi, la sfarsitul vietii, am fi fericiti sa stim ca ne-am trait gandurile, nu doar le-am stocat in sertarase ale mintii.

Cum ar fi, deci, sa nu ne fie rusine de glumele nesarate, pe care le tinem pentru noi ca sa nu fim considerati deplasati si de ideile ciudate, care impartasite celorlalti ne-ar face sa parem aerieni, naivi sau prostuti? Probabil ca am descoperi cat de frumos si eliberator este sa vorbim deschis despre tot ce ne trece prin cap, de la arta si teorii stiintifice, pana la sentimente, dorinte si temeri, fara sa ni se para subiecte tabu.

Pana atunci, vom continua probabil sa vorbim despre munca, mancare, gadgeturi si ultimele tendinte in moda. E in natura umana sa traim mai mult in interior si mai putin in exterior, oricat de ciudat si lipsit de sens ar fi asta.

Despre alegeri si alegere

Noi alegeri, o noua si totusi binecunoscuta dezamagire, o noua serie de frustrari tardive si un gust amar, care ne-a devenit deja caracteristic. Cam asta inseamna procesul de votare in Romania si a ajuns de mult timp sa ne defineasca si sa vorbeasca despre noi mai bine decat ar face-o o suta de analisti.

Obisnuiti sa fie ori pasivi, ori calcati in picioare de cei care ii guverneaza, romanii se scalda in aceeasi apa calaie si mizerabila de ani de zile, fara sa vada vreo cale de-a iesi din ea. Proaspat scapati de comunism, au inceput sa se orienteze care incotro si sa isi puna sperante in persoanele care le vor schimba viata. Lipsiti de valori si de un sistem normal de gandire, cei mai multi nu realizeaza nici in ziua de azi ca isi platesc scump pasivitatea si increderea in orice politician priceput la vorbe, care cu un minim de carisma si o mica mita electorala isi asigura voturile unor amarati dezinformati si delasatori.

Fiind obisnuiti sa traiasca intr-un vesnic laissez faire, intr-o eterna lipsa de ambitie, onestitate si empatie, romanii au ajuns sa nu mai vada cale de iesire din mocirla si sa dea periodic vina pe un sistem ales si sustinut de ei insisi.

Ar fi genial sa vina ziua in care sa nu mai alegem pe principiul raul cel mai mic sau idiotul cel mai fermecator, dar cu totii stim ca acea zi este inca departe. Intre timp, multi oameni pasivi, ori pur si simplu dezamagiti si cuprinsi de lehamite, au refuzat sa iasa la vot. Masa de ignoranti si-a ales, asa cum era de asteptat, idiotii fermecatori pe care ii va lauda o luna-doua si ii va injura apoi cativa ani.

Viata nu e un curcubeu

Deschid o cutie de Coca Cola, in timp ce la televizor filmul e intrerupt de publicitate. Pentru cateva secunde uit unde ma aflu si intru intr-o lume cu oameni frumosi si veseli, case luminoase, masini puternice si peisaje de vis.

Reclamele care imi trec una dupa alta prin fata ochilor aproape ca imi dau un sentiment de normalitate. Orice durere se duce in cateva minute cu o pastila, un cont facut la banca potrivita te transforma intr-un om implinit, masina perfecta te face sa te simti invincibil, iar viata e un curcubeu atunci cand gusti o bomboana.  Totul e simplu, frumos si ai la indemana orice lucru iti trebuie pentru a fi fericit.

Dimineata, iesi din bula de siguranta si intri in lumea reala. Atunci cand mergi la farmacie sa iti iei pastila care te scapa miraculos de durerile de cap, descoperi ca langa tine stau la rand oameni carora nu le ajunge pensia sau salariul pentru un tratament ce ii tine in viata, desi platesc si au platit lunar taxe care ar trebui sa le garanteze servicii medicale decente. Iti scoti masina perfecta din garaj, dai drumul la muzica si te pregatesti sa te simti asa cum ti-a promis reclama, ca un rege al soselelor. Asta pana cand intri in prima groapa si incepi sa blestemi starea drumurilor, pe care ai putea foarte usor sa iti pierzi viata intr-un moment de neatentie.

Si totusi, oricate drame si probleme vedem in lumea reala, alegem sa strangem din dinti, sa zicem ,,ei, lasa,, si sa mergem mai departe de parca nimic anormal nu s-ar intampla in jurul nostru. Anormalitatea este pentru noi normalitate si orice situatie inconfortabila este doar un prilej in plus de a ridica din umeri si a spune ,,Traim in Romania...,, Da, traim in Romania, e o afirmatie, dar nu ar trebui sa fie o scuza si o vorba pe care sa o adoptam ca sinonim pentru ,,Viata e de rahat,,.

Nu ar trebui sa justifice faptul ca ne lasam furati si prostiti in fata de ani de zile, ca dam spagi, ca inchidem ochii la nedreptati si spunem ,,Ei, lasa, oricum nu se schimba nimic…,, La fel ca intr-o casa infestata cu gandaci si sobolani, nu ar trebui sa traim printre ei sau sa parasim casa, ci sa gasim o cale de a-i face pe ei sa dispara. Altfel, suntem doar un popor de prosti, condusi de o mana de smecheri care ne invata si pe noi ca numai prin smecherie, hotie si pupincurism putem razbate prin viata.

Tragedia din Colectiv este ultimul semnal de alarma de care putem asculta. Daca nici acum nu ne trezim, dupa ce zeci de oameni au murit sau au ramas mutilati din cauza unui sistem bolnav, in care legea e doar un cuvant din dictionar, inseamna ca suntem cei mai mari lasi, prosti si idioti. Nu sunt cuvinte frumoase, dar le meritam de la mic la mare, pentru ca am trait ani intregi ridicand din umeri, iar acum plangem pentru victimele propriei noastre nepasari. I-am lasat pe altii sa ne calce in picioare asa cum au vrut, sa isi etaleze nesimtirea pe fata, iar tot ce am facut a fost sa oftam a paguba si sa ne complacem.

Da, traim in Romania. E o afirmatie. Nu ar trebui sa fie o scuza si nici o vorba pe care sa o adoptam ca sinonim pentru ,,Viata e de rahat,,.

Dor de normalitate

Traim intr-o lume care ne arunca de multe ori la limita ratiunii si a normalitatii, o lume nebuna – nu neaparat o nebunie pozitiva, simpatica, ci una care ne face sa ne strambam neputinciosi a lehamite si sa ne strecuram prin viata asa cum putem. Suntem atat de obisnuiti ca lucrurile sa nu mearga cum trebuie, incat nici macar nu mai reactionam, ci inghetam intr-o stare de indiferenta si resemnare. De mult prea multi ani am fost obisnuiti ca nu ne putem schimba. Ca in Romania coruptia de la cel mai inalt pana la cel mai mic nivel este ceva bine batut in cuie, ca hotia – chiar si pe fata – isi are radacini atat de adanci in genele romanilor, incat nu se poate lupta impotriva ei. Ca hazul de necaz este cea mai importanta calitate a noastra. Ca de undeva de sus – de parca am vorbi de niste zei – sute de parlamentari ne decid prezentul si viitorul, iar noi, cei care ii sustin financiar acolo, nu avem niciun cuvant de spus. Platim cuminti taxe care cresc zilnic, oftam a neputinta, urmarim showuri politice si le zambim amar celor care ne zambesc victorios de la locul castigat in parlament prin ,,munca asidua,,. Suntem atrasi de scandaluri, balacareli si atacuri la persoana ca fluturii de becul aprins.

Tocmai pentru ca sunt obosita si satula pana in gat de anormalitatea in care traim, imi pun speranta in votul de pe 16 noiembrie. Speranta ca putem sa alegem rational si sa punem stampila pe un om care este departe de portretul politicianului guraliv si ipocrit, ce se bazeaza doar pe denigrarea contracandidatilor. Ce am auzit in ultimii ani de la domnul Ponta? Care este minunatul lui program cu care ar trebui sa ma las convinsa sa il votez? Toate eforturile lui Ponta au fost indreptate de-a lungul anilor nu catre imbunatatirea vietii romanilor, ci catre o lupta constanta si inversunata impotriva adversarului politic al PSD, care se intampla sa fie presedintele Romaniei, ceea ce a facut ca toata propaganda ,,anti-basista,, sa reprezinte un mare deserviciu in ceea ce priveste imaginea tarii. In loc sa gaseasca solutii de a depasi criza economica, domnul care acum vrea sa ma convinga sa il votez a ales sa puna criza in carca unei singure persoane si sa isi construiasca o campanie a carei idee principala e ca ne va scapa de Basescu. Domnule Ponta, eu vreau sa scapam de saracie si de coruptie, vreau sa am un presedinte care sa imi ofere solutii concrete si dovezi ca se va trai normal in tara asta, iar tu nu ai facut altceva decat sa maresti numarul parlamentarilor si sa imi repeti ani de zile ca doar presedintele e vinovat pentru neputinta guvernului tau. Ai investit sume uriase in campania electorala, sume pe care le puteai investi in ceva cu adevarat util pentru noi. Ai inceput sa promiti inainte de alegeri ca maresti salarii si alocatii, dar nu ai stiut sa discuti un buget cand a venit vorba despre asta, ci ai ridicat ochii in tavan. Te lauzi ca o sa ne unesti, cand in atatia ani nu ai facut altceva decat sa ne dezbini prin certuri interminabile intre partidul tau si opozanti, prin vesnice aruncari ale pisicii in curtea vecinului politic si prin emisiuni la care un om inteligent si decent nu se poate uita decat pentru a se amuza sau a se cruci ( si, bineinteles, aici ma refer la Antene ). Vrei sa te votez pentru ca tu si partidul tau aruncati atat de bine si mestesugit cu noroi in stanga si in dreapta?

O sa votez pentru normalitate. Pentru ca normal nu e sa ma intreb de ce un candidat are sau nu are copii. Normal nu e nici sa ma scandalizez ca respectivul candidat nu se numeste Georgel, Ionel sau Viorel, ci are nume de neamt. Traieste in Romania, e roman si a dovedit ca stie sa conduca si ca isi face bine treaba. Nu ma intereseaza apartamentele sale, atata timp cat PSD-ul detine recordul la hotii din banii publici. ( si, daca tot vorbim de case, cunosc oameni care din munca cinstita si-au luat apartamente si masina.  dar na, hai sa blamam omul ca e profesor si indrazneste sa aiba bani, in loc sa moara de foame, cum ar fi normal pentru profesori, nu? ) Si, mai ales, nu ma intereseaza faptul ca vorbeste cu accent nemtesc si ca nu ridica vocea, ca nu se avanta in discursuri ipocrite si pline de bla bla bla-uri care nu duc nicaieri. Daca normalitatea inseamna pentru unii circ, zambete smechere si atacuri ieftine, ii las pe cei care apreciaza asta sa il voteze pe Ponta. Tot ce sper e ca noi, cei ce ne dorim o viata normala, o tara normala si un om intelept si decent la conducerea ei sa fim mai multi pe 16. 

Nevoia unei minuni

Nu sunt un om bun. Nu sunt intotdeauna mandra de ceea ce spun si nu fac de fiecare data ceea ce ar trebui. Am o lista lunga de calitati pe care nu le bifez atat de des pe cat mi-as dori. Mi-ar placea sa fiu mai inteleapta si sa am mereu la indemana replica potrivita. Sa pun in practica tot ceea ce visez cu ochii deschisi si sa stiu lupt pentru ceea ce imi doresc. Sa calatoresc mai mult, sa rad mai mult, sa citesc mai mult. Sa traiesc mai frumos. Sa fiu spontana si curajoasa atunci cand e cazul. Sa stiu sa iau decizia potrivita, fara sa imi fie teama de consecinte. Sa fiu mai darnica si mai putin egoista. Si, neaparat, sa fiu mai optimista si sa am mai multa incredere – in mine, in viata, in oamenii care merita. Am toate aceste lipsuri si totusi, pe langa ele, am ceva ce tind sa uit atunci cand fac bilantul lucrurilor bune din viata mea: sanatate.

Georgiana, pe de alta parte, este la polul opus. Este genul de om cu care mi-as dori sa seman, pentru ca emana optimism, dragoste si pofta de viata. Zambeste, calatoreste, danseaza, citeste mult si gateste minunatii pe care nu cred ca m-as pricepe vreodata sa le fac. Atunci cand am auzit ca sufera de o forma rara si grava de cancer, m-am revoltat, intrebandu-ma cum de un om minunat poate sa piarda sansa de a-si trai in continuare viata si cum de in loc sa primeasca tot ce e mai bun de la univers ajunge sa ramana fara timp si fara viitor.

Ieri am aflat ca e posibil sa existe o sansa pentru ameliorarea starii Georgianei: o operatie pe creier, pe care trebuie sa o faca saptamana viitoare si care ar costa 30.000 de lei. Nu putem face miracole, dar o putem ajuta printr-o donatie oricat de mica, la care sa adaugam un gand pozitiv sau o rugaciune. Orice om are nevoie macar o data in viata de o minune si sper ca, intr-un fel pe care ratiunea nu ar fi in stare sa il conceapa, Georgiana va primi aceasta minune.

Daca vreti sa donati ( orice suma conteaza ), iata conturile in care se pot transfera banii:

Titular:GeorgianaTrandafir
Banca: Unicredit Tiriac Bank
Nr. Cont LEI: RO86 BACX 0000 0007 0460 9000 
Nr. Cont EUR: RO59 BACX 0000 0007 0460 9001  (swift BACXROBU)

P.S.: Va intrebati cu siguranta cine este aceasta Georgiana pe care vreau sa o ajutam. Va invit sa dati click AICI si sa cititi un text din care veti intelege ca nu exagerez cu nimic atunci cand o descriu.

Wind of change

Daca ma vedeti vreodata afisand un zambet amar atunci cand aud pe cineva vorbind despre cum si-ar dori sa traiasca intr-o tara/ lume mai buna, probabil va intrebati de ce ma rezum la a-mi privi cu neincredere interlocutorul, in loc sa ma lansez intr-o discutie inflacarata sau sa ma las convinsa ca schimbarea este pe drum.

Motivul e simplu: nu simt nicio schimbare in bine, iar protestele atat de mediatizate in ultimul timp nu ma incalzesc cu nimic, pentru ca par in mare parte adevarate evenimente mondene, la care este ,,cool,, sa participi. Mi se pare ironic sa faci un cordon uman in jurul Parlamentului pentru o pista de biciclete sau sa iti strigi in gura mare disperarea pentru proiecte miniere de care pana mai ieri nu aveai habar, dar sa inchizi ochii la problemele cu adevarat importante prin care trece tara. Pe sistemul ,, tara arde si baba se piaptana ,, , alegem sa ignoram saracia, mizeria, coruptia, lipsurile din sistemul medical, analfabetismul crescut si nesimtirea crasa, infractiunile tot mai grave si prea putin pedepsite, dar ne declaram ecologisti inraiti si dansam in strada sau scandam lozinci infocate, fara sa le simtim cu adevarat.

Nu imi propun sa scriu un manifest sau sa chem lumea in strada pentru ca, asa cum spuneam, stiu ca schimbarea nu va veni atat de usor si stiu ca multi din cei care condamna lucrurile care se petrec in tara asta, nu sunt de fapt dispusi sa ridice vreun deget pentru a schimba societatea in care traiesc. Schimbarea vine din mintea si sufletul fiecaruia si se face simtita mult mai incet decat ne-am dori, dar este esentiala daca tot visam sa traim intr-o lume mai  buna.

Asa ca, iata ce va propun: vreti sa schimbati ceva? Incepeti cu voi insiva si analizati modul in care va traiti viata si in care influentati, chiar si in proportie de 0,0001%,  tot ce e in jurul vostru. Respectati si invatati-va copiii sa respecte la randul lor. Nu jigniti gratuit si nu discriminati doar pentru ca asa ati fost invatati. Priviti cu ingaduinta batranii, chiar si atunci cand va exaspereaza faptul ca va cer locul in autobuz sau va dau lectii de viata – ati fost si voi crescuti si stransi in brate de persoane care acum poate au o varsta venerabila, veti ajunge la randul vostru sa aveti oase fragile, putini prieteni ramasi langa voi si vedere slaba, iar atunci veti dori sa fiti iubiti si respectati, nu aratati cu degetul. Nu radeti de bolile sau de handicapul unor persoane care si-ar fi dorit sa fie la fel de normale ca voi, dar nu au avut sansa. Nu maltratati nicio fiinta vie, pentru ca un om cu suflet si ratiune nu se poate razboi cu un animal, care nu va intelege niciodata de ce este lovit sau chinuit. Invatati sa va implicati, in loc sa treceti nepasatori pe langa cei care au nevoie de ajutor. Dovediti ca sunteti valorosi prin propriile forte si fiti cinstiti si cu voi insiva, dar si cu ceilalti. Reactionati atunci cand observati nedreptati si exprimati-va parerea ferm, dar civilizat.

Va doriti sa se schimbe ceva in tara asta si sa ajungeti sa vedeti mai putine orori la stiri si mai multe zambete pe strada? Incepeti de unde e cel mai usor – si cel mai greu in acelasi timp – de la propria persoana.

Despre proteste, extremism si lipsa simtului realitatii

Butonand televizorul, am dat zilele trecute peste un protest al membrilor unei organizatii extremiste – protest ce viza legaturile intre persoane de acelasi sex. Am ramas oarecum surprinsa de vehementa manifestantilor si cuvintele iesite parca dintr-un film vechi cu nazisti. Simplul fapt ca inca avem printre noi astfel de organizatii extremiste, care promoveaza ura, lipsa de toleranta si discriminarile de tot soiul, e un semnal de alarma pentru o societate care se vrea evoluata fata de anii fascismului si comunismului.

E absurd faptul ca am ajuns sa consideram ca una din cele mai mari probleme ale Romaniei este sexul persoanei cu care se urca seara in pat vecinul de la patru. De curiozitate, unde sunt acesti drepti aparatori ai neamului, credintei si bunului simt, atunci cand vorbim despre subiecte ce intr-adevar merita manifestatii si dezbateri publice?

De ce nu se protesteaza pentru tratamentul umilitor acordat de unele spitale mai mari sau mai mici din tara, in care pacientii se roaga sa nu ajunga, pentru ca stiu ca vor avea de platit doctorii, asistentele, perfuziile, branulele, pansamentele, medicamentele si vor avea de suportat conditii mizerabile? Cei care au manifestat impotriva iubirii intre persoane de acelasi sex au afirmat ca nu vor sa-si lase copiii sa vada asa o ,,grozavie,,. Poate ar trebui sa se gandeasca la adevaratele grozavii ce pot marca un copil in Romania.

Unde sunt protestatarii atunci cand dai spaga pana si pentru o ceremonie religioasa? Oare acest lucru nu e mai putin moral decat sarutul intre doi barbati sau doua femei?

Salariile incredibil de mici, care condamna jumatate din tara la o viata sub limita decentei, nu merita proteste. Legile care nu-ti permit sa adopti un copil decat dupa lupte de ani de zile, desi numarul orfanilor romani creste pe zi ce trece, nu sunt destul de importante pentru a manifesta. Spaga data in stanga si in dreapta, lipsa de bun simt, dispretul elevilor si al parintilor fata de profesori – atitudine care tradeaza nesimtire crasa si prostie transmisa din generatie in generatie, animalele torturate pe strada, nepotismul ce domneste peste tot, salariile si beneficiile nerusinate ale unor parlamentari care isi maresc pe zi ce trece numarul, taxele tot mai mari...Toate astea nu sunt probleme si nu merita manifestatii publice.

Cu siguranta ca motivul pentru care traim prost este iubirea dintre persoanele de acelasi sex. Care altul ar putea fi?

Scenariul perfect

Caut un scenarist genial care sa-mi scrie replicile. La naiba, ma multumesc si cu unul mediocru, care sa-si fi exersat mana pe sitcomuri si filme hollywoodiene. Pentru momentele in care nu-mi gasesc cuvintele si incerc sa exprim tot ce simt printr-un zambet incurcat. Pentru discutiile aprinse, pe care ar trebui sa le condimentez cu sageti precise, dar care se sting fara victorie. Pentru clipa aceea in care as vrea sa fiu spirituala, inspirata si de neuitat, lasand sa imi scape ca din intamplare vorbe ce raman in mintea celuilalt zile intregi, fara sa isi piarda efectul si devenind din ce in ce mai profunde. O replica perfecta, care nu a stiut sa se strecoare in conversatie atunci cand era momentul, este irosita. Nu mai inseamna aproape nimic si staruie chinuitor doar in mintea celui care a gasit-o cu cateva minute mai tarziu decat ar fi trebuit. Bantuie fara tinta pentru o vreme, lasand impresia amara ca ar fi schimbat ceva daca ar fi fost spusa la timp. Ca ar fi valorat cat o mie de alte cuvinte goale, aruncate prosteste. Oare scenaristii au la indemana secretul conversatiei perfecte, al geniului oratoric? Stiu cand si ce sa spuna, cunosc momentul exact in care trebuie sa palmuiasca, sa sarute sau sa intoarca privirea? Sau, la randul lor, scriu pagini intregi in speranta ca frazele memorabile din acestea vor ajunge intr-o zi sa tasneasca genial din propriile guri?

The end of the world as we know it

Oricat de stupide si deranjante ar fi prevestirile periodice ale sfarsitului lumii, nu ma pot abtine de la a recunoaste ca au o oarecare utilitate. Inainte de a arunca cu pietre in mine dupa o astfel de afirmatie, ganditi-va putin: nu vi s-a intamplat niciodata sa incremeniti pentru o clipa la gandul ca viata voastra este imperfecta si ca ati pierdut prea mult timp fara sa faceti ceva in privinta asta? Poate un mic imbold venit din exterior, o predictie fatidica la fiecare zece-douazeci de ani, are darul de a ne aminti ca nu suntem eterni si nu avem o vesnicie la dispozitie pentru a trai asa cum vrem.

Daca lumea s-ar sfarsi in curand, cati soti nu ar recunoaste ca nu mai simt nimic pentru omul de langa ei? Ar uita de rate comune si obligatii, de gura rudelor si de karma proasta. Nu s-ar mai gandi ca dau cu piciorul viitorului, ci s-ar multumi sa traiasca intens ultimele momente alaturi de iubirea din umbra care i-a facut sa simta fluturi in stomac.

Cati dintre noi si-ar mai tarsai fara nicio tragere de inima picioarele catre locul de munca? Multi si-ar aminti ca exista o lume dincolo de rutina si munti de facturi, ca au visat demult ca vor face cu totul altceva si ca si-au incalcat toate promisiunile din tinerete, alegand ceea ce era mai sigur. Ar incerca poate, cu forta nascuta din spaima sfarsitului, sa isi schimbe drumul si sa incerce macar pentru o perioada scurta sa lucreze din pasiune.

Regimul alimentar ar fi inlocuit de un rasfat gastronomic, iar economiile care aveau ca scop achizitionarea unei masini mai mari sau a unei mobile noi de bucatarie s-ar transforma in excursii si cadouri pentru cei dragi. Venind vorba de familie si prieteni, probabil ca am alege sa intoarcem spatele calculatorului, am tine telefonul inchis si ne-am bucura de fiecare atingere, fiecare privire si fiecare cuvant.

Poate ca am lasa deoparte timiditatea si ezitarile. I-am marturisi persoanei care ne provoaca zilnic batai accelerate ale inimii ca am fost stangaci si speriati de respingere, dar nu mai avem timp sa ne ascundem in spatele unui zambet stanjenit si al unei conversatii de complezenta. Am rade de complexele pe care ni le-am construit inca din copilarie, pentru ca brusc am realiza cat de putin conteaza un defect si cat de multe calitati avem in schimb. Ne-am etala fobiile si micile ciudatenii, cu mandria ca fac parte din ceea ce suntem si nu ne fac mai putin demni de a fi iubiti.

Nu este nevoie intotdeauna de o apocalipsa mediatizata ca sa realizam cat de departe suntem de ceea ce ne-ar implini cu adevarat. Cu sau fara amenintari exterioare, ajungem sa intelegem ca timpul este limitat, iar fiecare din noi sta sub semnul unui mic sfarsit personal. Intrebarea e daca nu cumva tindem sa ne dam seama de asta doar atunci cand deja este mult prea tarziu.

Neintelesi

Barbatii se plang de multe ori ca nu inteleg femeile. Atunci cand ceva nu merge bine, ochii se atintesc cu exasperare in tavan, in timp ce buzele murmura pentru a nu stiu cata oara ca gandirea feminina este mult prea complicata. Femeile, la randul lor, se considera usor de citit si ofteaza cu amaraciune atunci cand declara ca barbatii sunt ciudati si intortocheati, un adevarat mister pentru sarmanele neinitiate. Cu totii omit un detaliu care le-ar reduce considerabil problemele legate de sexul opus: toate fiintele par uneori la fel de dificile si enigmatice.

Cu totii suntem greu de inteles, de cele mai multe ori chiar pentru noi insine. Platim psihologi care sa ne explice cum functioneaza subconstientul, pentru ca ajungem sa nu mai putem da o definitie clara a propriei persoane si nu reusim sa fim stapani pe emotiile si sentimentele care ne arunca dintr-o parte in alta, fara a ne permite sa le controlam. Ne framantam si stam pe ganduri zile intregi ca sa decidem ce vrem de la viata, chiar si in cazul unei probleme care, vazuta din exterior, pare incredibil de simpla. Ne lamentam atunci cand descoperim ca nu alegem intotdeauna ce e mai bun pentru noi, pentru ca o forta din interior ne conduce pe drumul mai putin rational si ne impiedica sa vedem lucrurile clar.

Si totusi, de obicei refuzam sa constientizam faptul ca suntem greu de citit, preferand sa aruncam asupra celorlalti toata vina pentru problemele de care ajungem sa ne lovim. Este mai usor si, de ce nu, mai confortabil. Pentru ca altfel am fi nevoiti sa recunoastem ca persoana complicata, care ne ia prin surprindere si ne provoaca sa o intelegem, este mai aproape decat ne-am dori: ne priveste din oglinda.

In cautarea timpului pierdut

dedicat bunicului meu, Eugen Closca Stanescu, cu care ma reintalnesc in multe dintre amintirile din primii ani de viata



Precum in episodul proustian cu madelena declansatoare de amintiri, ma trezesc uneori departe in spatiu si timp, retraind momente pe care le credeam pierdute pentru totdeauna prin ungherele intortocheate ale mintii.

Cobor din trenul de Brasov, tragand dupa mine bagajul prea greu si intrebandu-ma daca la ora asta o sa gasesc vreun taxi. O pala de vant, care goneste pentru cateva momente caldura verii, ma trimite inapoi la varsta de cinci ani. Privesc gara mica si murdara cu ochi curiosi, ciulesc urechile la fiecare suierat de tren si sunt mandra nevoie-mare ca nu dorm, desi e noapte in toata regula. Plec la mare pentru prima data – sau cel putin e prima data cand ma deplasez pe doua picioare si sunt constienta de ceea ce fac. E ceva ciudat intr-o calatorie atat de lunga, cu o destinatie asa exotica. Deja mi se pare ca aerul miroase altfel, a noutate si aventura. Luminile din departare or fi masini pentru unii, dar pentru mine sunt un adevarat spectacol. Ma infior de entuziasm si imi privesc familia cu complicitate si recunostinta. In secunda urmatoare un cuplu galagios trece prin fata mea si ma aduce inapoi la realitate. Oftez si imi aduc aminte ca bagajul e prea greu, taxiul prea departe, viata prea lipsita de aventura.

Pierd inca o pauza in curtea interioara a companiei. In jurul meu lumea trage cu nesat din tigari si poarta conversatii la fel de profunde ca apa din paharul pe care il agit in mana de cateva minute. Amortita de caldura, aproape ca rasuflu usurata cand vad ca se innoreaza si vantul anunta ploaie si sfarsit de vara. Instantaneu, pentru mine nu mai e august, ci Craciun sau, ma rog, aproape Craciun. Perioada in care nu ma mai deranjeaza frigul, pentru ca sunt prea ocupata sa ma bucur de tot ce e-n jur. Ma plimb cu orele prin magazine, fara sa cumpar neaparat ceva. Ating beteala si globurile, ascult colindele si fac in minte liste nesfarsite si ireale de cadouri. Casc gura la ornamente, rad mai des si simt orasul viu si prietenos. Sunt pe punctul de a bea dintr-o cana fierbinte, care miroase a scortisoara, cand o mana ma bate pe umar si cineva ma intreaba daca mai visez mult cu ochii deschisi in loc sa particip la discutie.

Incerc cu greu sa-mi fac loc prin multime ca sa nu ajung tarziu la munca. E prea devreme iar oamenii sunt toti inexpresivi. Probabil ca si eu sunt la fel. Niste tocuri trec nervoase pe langa mine, posesoarea lor lasand in urma un nor parfumat. In mod normal as ridica o spranceana si as stramba din nas din cauza excesului. Acum, insa, nu o sa fac asta pentru ca brusc sunt o studenta emotionata, care s-a dat la randul ei cu un sfert din continutul sticlutei. In fond, in seara asta o sa il vad din nou. Nu stie ca simt ceva pentru el si am grija sa nu articulez niciun cuvant si sa nu fac nicio miscare gresita. Singura sansa ar fi sa citeasca totul in zambetul meu tamp si valurile de Giordanni. Dar e prea ocupat pentru asta, ca de obicei. Vreau sa ii spun ceva, dar ma impiedic de bordura si ma trezesc inapoi pe strada aglomerata. Ar fi cazul sa ma grabesc, e aproape 9.

Incep sa ma gandesc din nou la Proust si la a lui madelena si ma intreb cum sa explic incursiunile involuntare pe care le fac in trecut. Inca nu ma pot decide daca sunt o incercare de a porni in cautarea unor timpuri deja pierdute sau pur si simplu tentative de a pierde timpul intr-un mod placut.

Butterflies and Hurricanes

Totul incepe cu o ciudata stare de bine. Privesti persoana din fata ta si clipesti din ce in ce mai des. Este acelasi om si totusi ceva s-a schimbat. Iti place sa-l stii aproape, ai putea sa ii asculti la nesfarsit cuvintele si sa ii privesti chipul, descoperind cu fiecare minut ceva nou, dar neasteptat de familiar.

Urmeaza un fluture, care isi face drum prin stomac, pana spre plamani si, mai sus, pana in gat. Te opreste sa vorbesti atunci cand ai vrea, te face sa-ti pierzi firescul din voce, te impiedica sa mananci si nu te lasa sa respiri. Dupa ceva timp, descoperi ca te-au napadit roiuri intregi de fluturi, care se rotesc ca nebunii atunci cand va vedeti sau cand doar iti amintesti un fragment de conversatie, culoarea ochilor, gesturile dezordonate.

Daca esti norocos, te cufunzi pana la urma intr-o liniste multasteptata, de unde mai scoti din cand in cand capul si privesti agitatia lumii din jur. Iti razi in gand de atata forfota, iti razi si de tine insuti, cel de dinainte, ghinionist, incurcat si neincrezator.

Dar cea pe care ajungi de prea multe ori sa o cunosti mai bine decat ti-ai fi dorit este indoiala. Vine cand nu o astepti si se strecoara in tine, mintindu-te ca e tot un fluture. Te aduce uneori prea aproape de realitate, pana ajungi sa vezi totul atat de clar incat te doare intreg corpul. Alteori iti aduce in minte inchipuiri pe care nu stii daca sa le refuzi sau, cel mai usor, sa le accepti si sa incepi sa te indoiesti. De tine, de celalalt, de voi. Fluturelui par sa ii creasca gheare, care se prind de inima si de stomac, transformandu-le in ghemuri si lasandu-le sa zaca aproape chircite.

Totusi, ghemul se descalceste incetul cu incetul, pana cand te trezesti eliberat si mai viu decat ai fi crezut ca poti redeveni. Iar nou dobandita libertate valoreaza mai mult decat orice ai fi experimentat inainte, pentru ca e sentimentul ca ai invins, ca ai dus o batalie din care ai iesit mai puternic si mai intelept. Cel putin pana la urmatorii fluturi, care se pregatesc deja sa iasa din invelisul de omida in care au dormit pana atunci si sa te napadeasca intr-o explozie de entuziasm.