Ursul de aur mai poate aștepta

Ne place să credem câteodată că suntem protagoniștii unei povești, imaginându-ne cum un scriitor talentat sau un scenarist plin de har ne plimbă constant dintr-un punct în altul și ne conduce ușor - sau abrupt - către deznodământ. 

Habar n-am dacă undeva o entitate chiar ne planifică și ne urmărește viețile, ca pe niște filme demne de Oscar, Cannes sau Ursul de aur, însă mi-este tot mai clar că am putea fi cu toții nominalizați - ce-i drept, la categorii diferite:

• Premiul pentru cea mai bună comedie - știi comediile negre, cu eroi incredibil de amuzanți, dar peste măsură de ghinioniști, care scapă cu viață până la final doar printr-un noroc divin? Ai ghicit, aici joci tu. Așteaptă-te la un Tarantino, din care vei ieși ciufulit, fără trei dinți, plin de vânătăi și râzând isteric. Dar, hei, măcar te distrezi și ai un rol strălucit.

• Premiul pentru cea mai bună dramă - dacă ajungi să concurezi aici, este clar că nu sunt șanse prea mari să treci prin viață cu zâmbetul pe buze. O să suferi la greu, poate că o să te dai bătut și o să fii subiectul unei drame despre condiția omului răpus de soartă, ori poate o să te lupți cu morile de vânt și vei trăi un scenariu desprins din cărțile marilor autori ruși. În orice caz, filmul tău va cuprinde boli, plâns, iubiri neîmplinite, reflecții asupra sensului existenței, băutură, și mai mult plâns, pierderi, căutare de sine, renunțare la sine și, în final, consolare. Toate asezonate cu scene de mizerie morală și fizică, luptă financiară și oleacă de violență. Atât cât să dea bine la critici.

• Premiul pentru cel mai bun film muzical - nu zâmbi, că nu vorbim aici despre Sunetul Muzicii, Grease sau Mary Poppins. Cel mai probabil nici despre Mamma Mia. Ai mari șanse totuși să te bucuri de scene din Moulin Rouge, Mizerabilii, Chicago sau West Side Story - dacă le-ai văzut, știi deja de ce. Apropo, în 2020 te poți trezi, dacă nu ești atent, într-o variantă sadică a muzicalului Febra de sâmbătă seara.

Poate ți se pare că ai rămas suspendat într-o rutină imposibil de premiat, însă vestea bună este că tot te poți alege cu o nominalizare: tocmai banalitatea și aparenta lipsă de importanță a unei pelicule despre nimic te transformă fără să realizezi într-o operă de artă. 

Uneori îmi spun că este minunat să-ți primești premiul pentru întreaga existență și să știi că l-ai meritat. Dacă ai fi protagonistul unui film slab și superficial, spectatorii te-ar uita imediat ce se termină. Alteori, mai ales când filmul devine greu de digerat, mă gândesc că Ursul de aur mai poate aștepta: poate o comedie americană siropoasă și naivă nu ar fi totuși cel mai rău mod de a trece prin viață.

Cât costă kilu’ de fericire?

2017, o dimineață obișnuită în metrou: 85% din călători stau cu ochii lipiți de ecranul telefonului, făcându-mă să simt – atunci când eu însămi ridic privirea – că sunt într-un film cu androizi. Din cei rămași neafectați de obsesia telefonului, 5% citesc un roman. Ceilalți 10% citesc o carte din care să afle cum să. Cum să fie mai calmi, mai relaxați, cum să se organizeze mai bine. Cum să fie mai fericiți. Iar treaba asta mă uimește întotdeauna. Am inventat atâtea aparate mici și mari, care acoperă aproape orice nevoie zilnică, ori nevoi de care nici nu știam că există. Am ajuns să cunoaștem atâtea lucruri despre lume, încât o simplă căutare pe Google ne lămurește cu privire la cea mai mare curiozitate pe care o avem. Să putem cumpăra aproape orice printr-un click. Și totuși încă nu ne-am lămurit ce naiba e fericirea, iar asta ne nedumerește mai ceva ca orice mașinărie complicată.

Eu sincer nu mă simt nici vreun guru și nici vreun monument de înțelepciune, așa că nu ofer nimănui definiții precise pe tema asta. Nu știu exact rețeta fericirii sau metoda de a o păstra pentru totdeauna, nu am aflat încă dacă se vinde pe undeva și nici cât costă. Cred doar că nu se găsește în cărțile de ,,cum să,, și nici în prelegerile specialiștilor în lecții de viață. Mai cred că e ceva atât de personal, încât fericirea mea nu va semăna niciodată cu fericirea altei persoane. Și că oricât i-aș spune altcuiva ce să facă pentru a zâmbi des, nu îi voi putea da acea formulă perfectă.

Cred că fericirea poate să dureze 10 secunde pe zi – important e să fie acolo – și că nu e o stare constantă. Se ascunde într-o cană de latte machiatto, într-o vizită la cei dragi sau într-o ieșire cu prietenii. Te cuprinde atunci când vezi filmul preferat, cocoțat în vârf de pat și întinzându-ți picioarele după o zi lungă. O simți atunci când persoana care îți acaparează gândurile îți spune ceva frumos, îți zâmbește sau pur și simplu există – nu mereu este nevoie de un cuvânt sau un gest. O vezi dacă mergi prin oraș și îți faci timp să treci pe strada preferată și să admiri pomii și clădirile. Poate o simți la gândul că ai făcut un lucru perfect sau că nu ai mai dat-o în bară cu lucrul pe care încercai să îl faci de o săptămână. Uneori vine atunci când scapi de rutină, iar alteori tocmai pentru că îți respecți ritualul preferat.
Sunt prea multe lucruri mici, uneori chiar și mari, care te fac să experimentezi măcar pentru câteva secunde fericirea. Dacă ai cu adevărat noroc, vei avea parte zilnic de astfel de momente. Sau vei avea inspirația și ambiția de a le căuta și a le savura, fiindcă nu vin singure întotdeauna.

Prin urmare, poți să dai măcar puțin la o parte cărțile cu rețete universale și întrebările existențiale. Pentru că nu știu de unde se ia fericirea și nici care e calea spre starea absolută de bine, dar sunt convinsă că până ajungi acolo poți rata o grămadă de fericiri mărunte, care cu siguranță ți-ar face viața mai frumoasă.

The In-betweens

  

Stiti momentele in care sunteti nevoiti sa vorbiti despre voi in fata altor oameni, povestindu-le cine si cum sunteti, ce va place si ce va caracterizeaza? Nu stiu daca si voi patiti asta, dar eu incep de fiecare data prin a-mi face n scenarii despre ce ar fi mai potrivit sa spun, cum m-as defini si ce as putea spune relevant, fara sa intru prea mult in zona personala sau profesionala. Iar la final, odata mini-discursul terminat, urmeaza partea de ,,fir-ar sa fie, de ce am zis asta si nu cealalta? Daca s-a inteles gresit? Daca am pierdut ocazia sa spun ceva ce m-ar defini mai bine?,,.

Probabil ca toate aceste framantari vin si din faptul ca, oricat de bine am incerca sa ne cunoastem propria persoana, suntem cu totii niste amestecuri de stari si dorinte, care de cele mai multe ori se bat cap in cap, apar si dispar peste noapte, facandu-ne sa parem greu de inteles si capriciosi. Sentimentele ni se schimba de la o zi la alta, lucrurile pe care ni le dorim astazi ne lasa indiferenti maine, iar daca ne intrebi ce ne face fericiti stam in dubiu, pentru ca pana nu demult lista imaginara arata altfel. Fara a da vina pe vreo tulburare bipolara, multi dintre noi traim intr-un spatiu nedefinit, prin care alunecam zilnic cu gratie, penduland intre sentimente contradictorii si reactionand dupa dispozitia de moment. Suntem greu de inteles pentru ca nici noi nu intelegem intotdeauna foarte clar ce ne trebuie, iar nevoile si dorintele ni se schimba cu o rapiditate care uneori ne sperie. Suntem imprevizibili, sarim de la o extrema la alta, de la bine la rau si de la persoana buna de pus pe rana la omul intunecat, capabil de lucruri diabolice.

Si totusi, dincolo de toate astea, incercam zilnic sa ne definim, sa povestim altora despre noi, sa ne privim in oglinda si sa intelegem cine e persoana de acolo. Afisam o imagine in care ceilalti ajung sa creada si ne construim incet-incet propriul personaj in stilul unui film clasic, alb-negru. Cu greu recunoastem, in momentele de sinceritate fata de noi insine, ca de fapt suntem personajele nebune ale unui film suprarealist si experimental, in care ne surprindem tanjind dupa ceea ce ieri detestam si indepartand ceea ce credeam pana nu demult ca ne dorim.

Manifest pentru schimbare

M-am nascut in comunism, pe cand oamenii incercau sa isi gaseasca zilnic forta interioara care sa ii ajute sa reziste fizic si moral interdictiilor impuse de regim. Nici nu imi imaginam cum ar putea arata o altfel de lume, una in care sa poti vorbi despre orice in public fara sa ti se faca semn sa taci, sa nu ramai de cateva ori pe zi fara curent, ori sa iti cumperi un carton de oua fara sa stai la cozi uriase de la 4-5 dimineata. Norocul meu statea in faptul ca eram un copil si nu intelegeam prea multe, iar familia mea a reusit sa compenseze totul prin caldura, inventivitatea si libertatea de gandire cu care m-a crescut.

In ’89 am simtit ca intru intr-o lume noua, i-am vazut pe toti fericiti si senini, emotionati de libertatea proaspat dobandita, cu care inca nu stiau foarte bine ce puteau face. Brusc, puteai sa spui ce vrei, fara sa te temi ca vei fi arestat sau tras la raspundere, incepeau sa apara ziare cu stiri de tot soiul, magazine cu n produse si cate si mai cate.

Cred ca marele ghinion al romanilor a fost ca, desi liberi, inca erau prea buimaciti, fericiti si neobisnuiti cu libertatea, ca sa poata intelege pe deplin ce se intampla si pe ce drum ar trebui sa o ia. De asemenea, alt ghinion a fost faptul ca multi colaboratori ai securitatii sau simpatizanti ai practicilor acesteia, erau deja bine antrenati in stiinta manipularii si aveau ceva abilitati de a face politica. Acestia s-au erijat rapid in salvatori ai statului, au inceput sa convinga poporul ca trebuie votati in fruntea tarii si si-au impartit intre ei functiile, astfel incat sa poata conduce dupa bunul plac. Din nou, poporul inca naiv si nepriceput in ale politicii, s-a indreptat catre lideri carismatici, ce promiteau marea cu sarea, si s-a lasat in voia lor.

Acum, dupa 28 de ani, multe lucruri sunt schimbate in bine, dar multe au ramas aproape la fel. Orase intregi traiesc in saracie, in timp ce baronii locali privesc nepasatori si isi fac calcule din care lipseste doar onestitatea. Posturi tv cu audienta maxima fac propaganda ieftina si violenta, amintind intrucatva de propaganda ceausista, milioane de oameni traiesc in bezna din punct de vedere intelectual si sunt victime sigure pentru cei care profita de lipsa de informare sau de saracia lor si care ii manipuleaza prin spagi electorale sau amenintari mai mult sau mai putin voalate. Invatamantul si sistemul medical inca sunt undeva intr-o zona de orbecaire, presa penduleaza intre partide politice, iar oamenii nu mai stiu deja pe cine sa aleaga sa ii reprezinte.

In acest context am ajuns ca mai mult din jumatate din populatie sa nu se mai prezinte la vot, iar restul sa isi puna stampila umil pe singurii lideri pe care ii cunosc – corupti, mincinosi, spagari, santajisti, cum or fi ei. Sunt singurii care par sa le guverneze micile lumi si nu cunosc alternative, poate si pentru ca nimic altceva nu li s-a conturat destul de clar in fata ochilor.

Rezultatul? Se poate vedea la televizor si in strada – cei proaspat alesi intind coarda si incearca, asa cum s-au obisnuit, sa aseze cat mai bine lucrurile in favoarea lor. O buna parte din oameni nu mai accepta asa ceva si isi striga nemultumirea, in speranta ca bunul simt va triumfa. Din pacate, obisnuiti sa traiasca in turnul lor de fildes, guvernantii au devenit atat de obisnuiti sa minta, incat pica in ridicol si isi atrag dispretul prin atitudine. Acuza oamenii care-si doresc normalitate de incercari de lovituri de stat, jignesc manifestantii si jurnalistii, arunca in stanga si in dreapta cu noroi si cu amenintari voalate: ba presedintele e de vina, ba manifestantii sunt oi cumparate de opozitie, lasa ca incep sustinatatorii nostri sa se enerveze si sa vezi atunci!

Cred ca e momentul sa nu mai ridicam din umeri, zicand ca asta e tara si nu putem schimba nimic. Ceea ce se intampla de ceva timp este fix ceea ce imi dovedeste ca Romania incepe sa se trezeasca si sa isi doreasca altceva cu adevarat. Nu rasturnari de guvern, ci de principii. Nu cruciade impotriva unor oameni, ci impotriva unor practici care par vechi de cand lumea in tara noastra.

Sunt convinsa ca pentru cei care deja si-au facut un obicei din furt, minciuna si manipulare este destul de greu de acceptat asa ceva. Sunt sigura ca e mai comod sa iti fie tie bine, indiferent de ce este in jur, si sa te folosesti de orice mijloace pentru a-ti pastra viata de pana acum. Cu siguranta asa iti vei educa si copiii, in spiritul ascensiunii prin influenta si smecherie, nu prin munca si integritate. Si totusi, sunt la fel de sigura ca atat eu, cat si multi altii, nu mai inghitim asta. Am trait doar 6 ani in comunism, dar nu ma voi mai intoarce acolo orice ar fi. Sunt convinsa ca va folositi de lipsa de informare si de slabiciunea unora, dar si de indiferenta multora, care nu stiu sau nu mai stiu cum era in comunism. La fel de convinsi sa fiti si voi, care acum vorbiti in conferinte in raspar si scarba fata de lumea din strada, ca nu voi da si nu vom da inapoi.

Asa ca voi iesi in strada pentru prezentul si viitorul meu, domnule Dragnea, domnule Tariceanu si restul politicienilor care va stiti cu obrazul patat (si sunteti multi), fara sa fiu platita sau manipulata si fara sa accept ca in tara mea exista personaje care considera ca au drepturi de stapanire deplina. Voi manifesta, voi scrie despre voi, voi lupta asa cum stiu pana veti intelege ca timpul hotiei si nesimtirii s-a terminat.

...and a Happy New Year!

Pentru ca fiecare final de an m-a prins alcatuind liste cu rezolutii, unele mai realiste, altele mai fanteziste, m-am hotarat ca de data asta sa procedez altfel si sa urmez un principiu mai simplu: sa accept ca, dincolo de toate lucrurile fizice pe care le vanam, fericirea nu are intotdeauna o reteta complicata. Din acest motiv, lista de ,,To do,, va fi inlocuita de cateva sperante pentru anul urmator, cateva lucruri pe care mi le doresc si vi le doresc si voua.

Sper sa facem mai putine selfie-uri impietrite si mult mai multe instantanee din care sa reiasa bucuria, aventura si emotia. Sa postam mai putine citate intelepte si sa exprimam mai liber sentimentele care ne incearca, sa fim mai sinceri, mai deschisi si mai putin speriati de vulnerabilitate. Sa privim viata si oamenii din jur cu mai multa umanitate, incercand sa nu mai reducem totul la o structura de reguli si roluri sociale. Sa aratam bunatate si acolo unde nimeni nu ne obliga sa o facem, sa  fim mai empatici si mai putin incisivi. Sa nu ne fie rusine sa zambim si sa visam, pe motiv ca in lumea reala nu merge asa.

Poate va ganditi ca toate cele enumerate mai sus nu ne duc catre rezultate imediate si nu ne promit nimic palpabil, insa uneori cel mai simplu si la indemana este sa obtii fericirea traind cinstit si intens si cautand sa devii cea mai frumoasa versiune a ta.

Bring on the spoilers!

Recunosc ca fac parte din categoria acelor ciudati care nu doar ca nu refuza spoilerele filmelor si serialelor, ba chiar le cauta de bunavoie, fara sa-si strice prin asta placerea vizionarii ulterioare. Ba, ca sa fie si mai grav, uneori arunc cate-un ochi curios si pe finalul cartii pe care o citesc, apoi revin la pagina unde ramasesem, cu un zambet satisfacut si linistit. Sssst, asta ramane intre noi!

Poate ca imi doresc atat de mult finaluri fericite, incat imi spun ca pot trai si cu mai putine emotii, ori poate prefer sa ma pregatesc moral pentru ce va urma, astfel incat sa ma pot bucura de actiune fara sa-mi stea inima in gat la loviturile gandite de autor sau de scenarist.

Uneori ma gandesc cum ar fi daca am putea primi si spoilere din propria viata, alegand sa traim cu mai putina adrenalina, dar cu mai multa seninatate. Nu cred ca lucrurile frumoase si-ar pierde din intensitate, dar poate ca ne-am bucura mai sincer de momentele care merita si ne-am pregati psihicul pentru acele zile care ne pun la pamant. Cu siguranta veti spune ca surprizele si-ar pierde din savoare, tragediile iminente ar fi un motiv de a renunta la lupta, lectiile nu ar mai fi invatate si evolutia personala ar fi in pericol. Totusi, sunt convinsa ca un mic spoiler, primit la momentul oportun, o scurta privire la ce va urma, ne-ar putea da sperante sau ne-ar face mai curajosi si mai dornici de a trai din plin prezentul, care de multe ori ne pare banal, dar privit in retrospectiva momentelor de criza se transforma in cea mai buna perioada din viata.

Asa ca, daca vreodata cineva imi va oferi posibilitatea de a arunca o cat de mica privire in viitor, imi voi pregati popcornul si un pahar de tarie si voi intra cu putina teama, dar si cu o mie de sperante, in filmul vietii mele.

Small talk or real talk?

Uneori, atunci cand imi las gandurile sa cutreiere aiurea, imi imaginez cum ar arata o lume in care ne-am cenzura mai putin si am lasa deoparte mastile sociale pe care le purtam zilnic cu atata grija.

Cum ar fi daca small talkul – care a devenit tot mai intalnit in conversatiile noastre de zi cu zi – ar fi inlocuit de ideile mai mult sau mai putin crete care ne trec prin cap? Poate ca nu ar fi nici prudent, nici politicos si nici intelept sa lasam fiecare gand sa iasa la suprafata, dar cu siguranta ar fi mult mai interesant sa nu mai traim atata in sinea noastra si sa avem curajul de a ne infatisa asa cum suntem in fata celorlalti, fara teama de a fi judecati. Am recunoaste ca ne plictiseste la culme sa discutam despre munca, mancare, moda, telefoane mobile sau vremea de maine si am constientiza ca ajungem sa ne pierdem personalitatea printre banalitati. Am fi deschisi, brutal de sinceri si fara teama de ridicol, iar intr-o zi, la sfarsitul vietii, am fi fericiti sa stim ca ne-am trait gandurile, nu doar le-am stocat in sertarase ale mintii.

Cum ar fi, deci, sa nu ne fie rusine de glumele nesarate, pe care le tinem pentru noi ca sa nu fim considerati deplasati si de ideile ciudate, care impartasite celorlalti ne-ar face sa parem aerieni, naivi sau prostuti? Probabil ca am descoperi cat de frumos si eliberator este sa vorbim deschis despre tot ce ne trece prin cap, de la arta si teorii stiintifice, pana la sentimente, dorinte si temeri, fara sa ni se para subiecte tabu.

Pana atunci, vom continua probabil sa vorbim despre munca, mancare, gadgeturi si ultimele tendinte in moda. E in natura umana sa traim mai mult in interior si mai putin in exterior, oricat de ciudat si lipsit de sens ar fi asta.