Domnul P si femeile- cronica unei iubiri neasteptate

Trebuie sa recunosc: nu mi-au placut niciodata don juanii. Nu sunt atrasa de ceea ce este prea accesibil si izbucnesc in ras la cel mai mic semn de autosuficienta. Din cauza asta eram aproape sigura ca noi doi n-o sa fim in veci pe aceeasi lungime de unda. Il credeam un cuceritor prafuit, a carui vreme a trecut si care n-ar putea sa trezeasca vreo urma de emotie in mine. Stiam ca reuseste foarte usor sa fascineze femeile, ba chiar si pe unii barbati. Il vazusem in poze si auzisem povesti romantate despre el, insa amanam pe cat posibil momentul intalnirii. Declarasem, oricum, din principiu ca nu-mi va placea.

Ce-i drept, nu a fost chiar dragoste la prima vedere. Ma hotarasem sa nu il accept si nu-l priveam cu ochi buni. Ne cunoscusem doar de cateva ore si deja imi dadea dureri de cap: era dezorganizat, greu de descifrat, rece...Nu reuseam sa ne intelegem deloc: parca nu vorbeam aceeasi limba. Deja dadusem verdictul: era o relatie esuata din start si nu avea sens sa imi dau silinta s-o imbunatatesc. Bine, marturisesc, de vina era si incapatanarea mea proverbiala, peste care e aproape imposibil de trecut .

Ciudat este ca dupa o zi petrecuta impreuna a facut ce a facut si a reusit sa mi se strecoare in suflet. Nu era asa distant cum credeam, dimpotriva. Era cald, sensibil si mereu surprinzator. Ma cucerea treptat, prin mici atentii care pareau sa vina natural, desi sunt convinsa ca erau atent studiate: imi oferea plimbari nocturne pe cele mai fermecatoare stradute pe care mersesem vreodata. Ma servea cu crema de zahar ars si cappuccino cu cirese si ma invita sa ma plimb pe malul raului, sa petrec ore in sir tacuta, privindu-l si uitand ca exista o lume dincolo de el.

M-am indragostit iremediabil de felul lui de-a fi si de tot ce il reprezenta. Bineinteles, odata cu partile bune, i-am descoperit si defectele. Am reusit sa-l iubesc in ciuda fobiei mele puternice de pasari – se pare ca el se declarase fan infocat al zburatoarelor ( de la porumbei si vrabii pana la rate salbatice ). I-am iertat micile accese de impolitete si am trecut cu vederea izbucnirile zgomotoase – nu ma asteptasem niciodata sa fie linistit si nici nu mi-ar fi placut sa il vad intr-o continua amorteala. M-am obisnuit cu gandul ca nu poate fi doar al meu – uneori trebuie sa stii cand e cazul sa lasi posesivitatea deoparte si sa accepti sa imparti.

Mi-am dat seama cat imi lipseste si cat tin la el doar dupa ce i-am spus la revedere. Nu ii apartineam si nu puteam sa imi las toata viata in urma si sa o iau de la capat, oricat de mult ne-am fi atasat unul de altul. Deocamdata ne traim linistiti relatia la distanta. Ii promit ca o sa revin cat pot de repede la el si ma multumesc cu cateva poze si multe amintiri. Nu-i spun cuvinte mari, pentru ca stie ce simt si pot s-o rezum in doua vorbe, atat de folosite in ceea ce il priveste si totusi mereu potrivite: Paris toujours!