It's not that I'm lazy...but work drives me crazy

Ce faci cand descoperi ca nu te prea pasioneaza nimic in mod special? Cand nu sari in sus de bucurie ca vii la job, dar nu-ti vine in cap nici vreun domeniu in care te vezi lucrand cu pasiune si exceland? That, my friends, is one shitty situation!

Stau si ma uit in nomenclatorul de meserii ...N-am ce zice, unele suna mai mult decat tentant ;) De exemplu as putea fi aglomeratorist. Nu stiu exact ce presupune, dar suna familiar si cred ca am experienta in domeniu. Mi se pare ceva de bun simt pentru orice roman care a stat vreodata la coada sau a mers cu transportul public. Nu stiu totusi cat de mult mi-ar placea, asa ca mai bine caut in continuare.

Hmmm, mai cautam, ceva ceva tot s-o gasi...Cap de masa, asta e de mine! Nu pare greu si cred ca mi-ar asigura o oarecare distinctie...Dar s-ar putea sa fie cam multa concurenta pentru postul asta si chiar n-am chef sa ma agit prea mult.

Clovn...da, e distractiv si cu siguranta m-as integra perfect in colectivul de la circ, dar pe de alta parte nu cred ca as arata bine cu par cret si nas rosu, iar pantalonii bufanti nu m-au avantajat niciodata...

Trec cu gratie peste meserii de genul corhanitor, cilindor in filaturi sau ceaprazar sepcar...nu de alta, dar s-ar putea sa fiu depasita de situatie :D

Termin in cele din urma si, trebuie sa recunosc, deja mi-am facut o lista de posibile joburi ( in momentul asta ma simt ca o adevarata profesionista ). Mai arunc o privire fugara pe tot nomenclatorul si...uraaaa!!! Imi sare in ochi meseria perfecta, cum de nu am vazut-o de la inceput? Voi fi ASPIRANT! In fond nu cred ca trece o zi fara sa aspir la ceva, deci experienta am...Iar la complexitatea ( desi unii ar zice absurditatea ) aspiratiilor pe care le am, cu siguranta nu exista nimeni mai potrivit decat mine sa aiba asa un job.

M-am linistit, nu e totul pierdut. Mai ramane sa ii zic sefului meu ca am luat o decizie: las munca asta care nu-mi ofera destule satisfactii si devin aspirant...la tot ce se poate ;)

New Year's Resolutions

Stau concentrata in fata foii albe, pacanind din pix si gandindu-ma cu toata seriozitatea la ce vreau sa schimb in 2010 si ce-mi propun pentru noul an...Incep sa scriu rezolutiile, in timp ce un zambet hotarat imi incolteste pe fata: mda, sunt tare! Asta e anul cand o sa schimb job-ul, orasul, o sa castig o gramada de bani si o sa...stai un pic! Dintr-odata ma apuca o senzatie vaga de deja-vu...

Caut printre hartiile mototolite din sertarul biroului, nu de alta dar am impresia ca am mai vazut undeva randurile pe care tocmai le scriam...Evrika, am gasit! De fapt, daca stau si ma uit mai bine, n-as prea zice evrika...mai degraba as lasa sa imi scape un ,,fir-ar!,, In fata mea, pe o bucatica de hartie, stau rezolutiile pentru 2009...O nu, sunt identice cu cele pe care tocmai le terminam de scris!

Realizez brusc cum gandeste si simte un politician roman! Si eu, spre rusinea mea, ii afuriseam si ii boscorodeam...Acum va pot spune, cu mana pe inima, ca au intentii bune! Zau ca au! Si atat ei, cat si eu, ne pricepem de minune sa venim cu idei de proiecte marete, dar ne impotmolim in momentul cand ar trebui sa le si finalizam.

Concluzia e simpla: fie eu si clasa politica suferim de prea mult idealism si de o totala lipsa de spirit practic...fie e de vina faptul ca suntem romani si proiectele nefinalizate ne sunt caracteristice...pentru linistea mea sufleteasca, parca as prefera sa dau vina pe mostenirea genetica.

So...ca urare pentru 2010, va doresc sa reusiti sa faceti tot ce va propuneti si sa incheiati anul viitor multumiti de voi insiva si impliniti sufleteste :)

Fly, like you do it like you're high...like you do it, like you fly, like you do it like a woman...

Astazi am avut parte de un mare soc! Eram la munca, pe fundal se auzea lalaind aceeasi muzica neinteresanta de la un post de radio oarecare. Dintr-odata incepe o melodie pop, nu cine stie ce, dar placuta urechii. Pana aici, nimic neobisnuit. Dar...surpriza: se termina cantecul si aflu de la dj ca ar canta o trupa de la noi. O melodie pop romaneasca!! Ei, asta da soc ;)

Dar de unde vine surpriza asta? Ei bine, din cate am observat, romanii dezvolta adevarate manii pentru anumite genuri muzicale. Reteta e simpla: se ia una bucata melodie care prinde la publicul larg. Se multiplica obsedant, ajungandu-se ca in decurs de cateva luni toate piesele romanesti sa aiba acelasi sound, acelasi ritm, versuri usor diferite ( nu neaparat ca tematica ). Orice cantaret din Romania care se respecta trebuie sa cante in stilul respectiv, fiindca altfel nu e pe gustul publicului si nu e difuzat...

In ultimul timp pasiunea romanilor este house-ul. Ceea ce tot e bine, avand in vedere ca s-a trecut printr-o perioada cand jumatate din tara era manelizata :D Cu house-ul nu pot sa zic ca am ceva ( desi nu prea il gust, nu-l traiesc, prefer sa ma lipsesc ), dar din cate vad are el ceva cu mine :D Merg la vreun party - house, dau drumul la radio - house, ma uit pe vreun canal romanesc de muzica - house. Cred ca singurul lucru care m-ar consola ar fi ca, desi ritmul e acelasi, macar versurile sa nu mai fie atat de stupide si lipsite de sens... Imi e dor de vremuri cu rock, pop, reggae...poate o sa apuc ziua cand rock-ul va fi din nou in trend si la noi.

Neavand oricum ce sa fac in privinta asta, ma intorc la munca...si la radioul nostru care difuzeaza aceleasi 20 de melodii toata ziua...Si, implicit, la house :D

And the best supporting actor award goes to...

Cand suntem mici sau, ma rog, foarte tineri avem impresia ca am fi buricul pamantului. Ni se pare normal ca totul sa se intample in functie de noi, ca lumea sa se invarta in jurul propriilor dorinte. Ne imaginam ca viitorul nu ne rezerva decat surprize placute si asteptam cu nerabdare sa ajungem in postura eroilor din filmele cu happy end.

Dar ce se intampla cand timpul trece si intr-o zi realizam ca s-ar putea ca noi sa nu fim personajul principal, cel care in final se declara total fericit? Majoritatea celor ca noi, din categoria ,,visatorilor cu ochii deschisi'', ajungem sa avem brusc revelatia ca, daca e sa ne gandim la rolul nostru, suntem mai degraba un personaj secundar. Ala mic, neinsemnat, pentru care povestea se termina prost sau ramane neterminata.

Totusi, daca stau si ma gandesc bine, trebuie sa existe si ceva parti pozitive in conditia noastra. Pai sa vedem...In primul rand ca personajele secundare n-au parte de atatea emotii si rasturnari de situatie. Din asta rezulta mai putine dureri de inima, tensiune mai buna si viata mai lunga :) In al doilea rand, de ce am vrea sa fim mereu in lumina reflectoarelor, cand putem sa ne traim linistiti viata modesta? Si lista poate continua!

Asa ca...Hai sa ne multumim cu ce primim si cu ceea ce suntem...si sa nu uitam ca si actorii secundari se aleg din cand in cand cu cate un Oscar, atunci cand in ciuda rolului reusesc sa straluceasca si chiar sa-l eclipseze pe eroul povestii ;)

The Spark

Nu stiu exact cum sau legat de ce, dar mi-a venit zilele trecute in cap o intrebare cu privire la existenta ,,scanteii,,. Nu, nu ma refer la revista din perioada comunista, ci la momentul acela cand doi oameni realizeaza in perfecta sincronizare ca simt ceva unul pentru celalalt, dincolo de simpla atractie fizica. Englezii o numesc spark sau chemistry.

Filmele hollywoodiene sunt pline de fenomene de genul asta. Protagonistii se vad...se privesc o secunda si...bang! Ii izbeste pe amandoi revelatia ca si-au gasit sufletul pereche. Ochii li se umezesc, inima le bate nebuneste, pe fundal se aude o muzica induiosatoare...Mai ai putin si plangi si tu de emotie in fata ecranului, vazand atata chimie intre cei doi. Nu-i de mirare ca invatam de mici cum ar trebui sa decurga relatiile noastre si ca, ulterior, cautam sa traim si noi acelasi sentiment.

Ce se intampla, insa, cand scanteia nu este reciproca? Daca, sa zicem, tu te topesti in momentul cand celalalt apare in cadru, dar persoana respectiva nu simte nici pe departe asa ceva? Suntem programati oare sa alergam dupa un sentiment ideal, care se poate dovedi a fi o simpla inventie a artei si comercialului? Exista chiar atat de multi oameni care il traiesc sau mai degraba se multumesc cu o oarecare atractie fizica, combinata cu amicitie? Nu sunt sigura daca traim cu adevarat momentul perfect si magia din literatura si filme sau doar ne imaginam ca avem si noi o particica din ea pentru ca dorim atat de mult sa ni se intample.

Gandindu-ma la propriile experiente, nu stiu daca pot spune ca am trait cu adevarat ,,scanteia,, asta. Am citit despre ea, am vazut-o pe ecran...dar cand a venit vorba de realitate lucrurile au stat de obicei altfel. Fie eu simteam mai mult decat celalalt, fie el se indragostea pana peste cap, in timp ce eu imi pierdeam interesul. Asa ca deocamdata raman putin sceptica asupra faptului ca n-ar fi vorba de un simplu mit...cel putin pana la proba contrarie ;)

Man in the mirror

Nu pot sa sufar momentele cand te prezinti unor necunoscuti si trebuie sa iti faci caracterizarea in cateva cuvinte. Mi-e greu sa cred ca pot sa ma definesc astfel incat oamenii din fata mea sa ma cunoasca asa cum sunt. In fond, nici eu insami nu pot spune ca ma cunosc la perfectie.

Tocmai cand cred ca stiu ce pot, descopar noi limite...in sensul pozitiv sau negativ, bineinteles :) Cand am impresia ca sunt foarte deschisa la nou, ma surprind gandind conservator, iar cand sunt convinsa ca ma voi comporta conform propriilor norme, ajung sa ma razvratesc si sa ies din tipar. Azi pot fi conformista, pentru ca maine sa iau o decizie care ma uimeste si pe mine.

Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca obisnuim sa dam prea multa importanta factorilor externi. Ne spunem ca viitorul va depinde de persoanele pe care le intalnim, joburile care apar, ocaziile de care profitam. Dar e foarte posibil ca de fapt totul sa depinda doar de noi, de reactiile noastre si de alegerile facute. Asa ca m-am hotarat sa nu ma mai gandesc la ce imi rezerva viitorul...ci astept cu nerabdare sa vad ce imi rezerv eu insami.

Holiday

De o saptamana ma gandesc sa postez ceva nou pe blog. Si totul ramane la stadiul de gand..Asta pentru ca am intrat intr-o mare sictireala si nici macar nu imi pot convinge mana sa tasteze cateva litere.

Cred ca este starea caracteristica sfarsitului verii, cand iti dai seama ca s-a mai incheiat o vacanta. Si totusi vara asta nu a fost ca altele. Aproape ca n-am simtit cum a trecut pe langa mine. Nu m-am bucurat nici de soare, nici de vreun petec de iarba sau de nisipul din Vama. Am stat cuminte in randul celor de care radeam pana nu demult: oamenii din birouri, care vad zilnic doar blocuri cenusii si calculatoare pline de cifre.

Dar de azi inainte schimb foaia: o sa investesc tot timpul liber si toti banii in hai-hui-ala, cat mai departe de orasul asta prafuit :) Si daca ma mai vedeti cu ochii in monitor sa stiti ca nu lucrez de zor...caut locuri de vacanta :D