Butterflies and Hurricanes

Totul incepe cu o ciudata stare de bine. Privesti persoana din fata ta si clipesti din ce in ce mai des. Este acelasi om si totusi ceva s-a schimbat. Iti place sa-l stii aproape, ai putea sa ii asculti la nesfarsit cuvintele si sa ii privesti chipul, descoperind cu fiecare minut ceva nou, dar neasteptat de familiar.

Urmeaza un fluture, care isi face drum prin stomac, pana spre plamani si, mai sus, pana in gat. Te opreste sa vorbesti atunci cand ai vrea, te face sa-ti pierzi firescul din voce, te impiedica sa mananci si nu te lasa sa respiri. Dupa ceva timp, descoperi ca te-au napadit roiuri intregi de fluturi, care se rotesc ca nebunii atunci cand va vedeti sau cand doar iti amintesti un fragment de conversatie, culoarea ochilor, gesturile dezordonate.

Daca esti norocos, te cufunzi pana la urma intr-o liniste multasteptata, de unde mai scoti din cand in cand capul si privesti agitatia lumii din jur. Iti razi in gand de atata forfota, iti razi si de tine insuti, cel de dinainte, ghinionist, incurcat si neincrezator.

Dar cea pe care ajungi de prea multe ori sa o cunosti mai bine decat ti-ai fi dorit este indoiala. Vine cand nu o astepti si se strecoara in tine, mintindu-te ca e tot un fluture. Te aduce uneori prea aproape de realitate, pana ajungi sa vezi totul atat de clar incat te doare intreg corpul. Alteori iti aduce in minte inchipuiri pe care nu stii daca sa le refuzi sau, cel mai usor, sa le accepti si sa incepi sa te indoiesti. De tine, de celalalt, de voi. Fluturelui par sa ii creasca gheare, care se prind de inima si de stomac, transformandu-le in ghemuri si lasandu-le sa zaca aproape chircite.

Totusi, ghemul se descalceste incetul cu incetul, pana cand te trezesti eliberat si mai viu decat ai fi crezut ca poti redeveni. Iar nou dobandita libertate valoreaza mai mult decat orice ai fi experimentat inainte, pentru ca e sentimentul ca ai invins, ca ai dus o batalie din care ai iesit mai puternic si mai intelept. Cel putin pana la urmatorii fluturi, care se pregatesc deja sa iasa din invelisul de omida in care au dormit pana atunci si sa te napadeasca intr-o explozie de entuziasm.

Domnul P si femeile- cronica unei iubiri neasteptate

Trebuie sa recunosc: nu mi-au placut niciodata don juanii. Nu sunt atrasa de ceea ce este prea accesibil si izbucnesc in ras la cel mai mic semn de autosuficienta. Din cauza asta eram aproape sigura ca noi doi n-o sa fim in veci pe aceeasi lungime de unda. Il credeam un cuceritor prafuit, a carui vreme a trecut si care n-ar putea sa trezeasca vreo urma de emotie in mine. Stiam ca reuseste foarte usor sa fascineze femeile, ba chiar si pe unii barbati. Il vazusem in poze si auzisem povesti romantate despre el, insa amanam pe cat posibil momentul intalnirii. Declarasem, oricum, din principiu ca nu-mi va placea.

Ce-i drept, nu a fost chiar dragoste la prima vedere. Ma hotarasem sa nu il accept si nu-l priveam cu ochi buni. Ne cunoscusem doar de cateva ore si deja imi dadea dureri de cap: era dezorganizat, greu de descifrat, rece...Nu reuseam sa ne intelegem deloc: parca nu vorbeam aceeasi limba. Deja dadusem verdictul: era o relatie esuata din start si nu avea sens sa imi dau silinta s-o imbunatatesc. Bine, marturisesc, de vina era si incapatanarea mea proverbiala, peste care e aproape imposibil de trecut .

Ciudat este ca dupa o zi petrecuta impreuna a facut ce a facut si a reusit sa mi se strecoare in suflet. Nu era asa distant cum credeam, dimpotriva. Era cald, sensibil si mereu surprinzator. Ma cucerea treptat, prin mici atentii care pareau sa vina natural, desi sunt convinsa ca erau atent studiate: imi oferea plimbari nocturne pe cele mai fermecatoare stradute pe care mersesem vreodata. Ma servea cu crema de zahar ars si cappuccino cu cirese si ma invita sa ma plimb pe malul raului, sa petrec ore in sir tacuta, privindu-l si uitand ca exista o lume dincolo de el.

M-am indragostit iremediabil de felul lui de-a fi si de tot ce il reprezenta. Bineinteles, odata cu partile bune, i-am descoperit si defectele. Am reusit sa-l iubesc in ciuda fobiei mele puternice de pasari – se pare ca el se declarase fan infocat al zburatoarelor ( de la porumbei si vrabii pana la rate salbatice ). I-am iertat micile accese de impolitete si am trecut cu vederea izbucnirile zgomotoase – nu ma asteptasem niciodata sa fie linistit si nici nu mi-ar fi placut sa il vad intr-o continua amorteala. M-am obisnuit cu gandul ca nu poate fi doar al meu – uneori trebuie sa stii cand e cazul sa lasi posesivitatea deoparte si sa accepti sa imparti.

Mi-am dat seama cat imi lipseste si cat tin la el doar dupa ce i-am spus la revedere. Nu ii apartineam si nu puteam sa imi las toata viata in urma si sa o iau de la capat, oricat de mult ne-am fi atasat unul de altul. Deocamdata ne traim linistiti relatia la distanta. Ii promit ca o sa revin cat pot de repede la el si ma multumesc cu cateva poze si multe amintiri. Nu-i spun cuvinte mari, pentru ca stie ce simt si pot s-o rezum in doua vorbe, atat de folosite in ceea ce il priveste si totusi mereu potrivite: Paris toujours!

Got to have faith

Nu cred in cartile de genul ,,Cum sa...,, si in retetele care iti garanteaza succesul, fericirea, autocunoasterea. In discursurile motivationale si capacitatea unor persoane de a iti modifica viziunea asupra vietii printr-o explozie de entuziasm si carisma. Schimbarile premeditate nu au valoare, atata timp cat efectul lor este unul artificial si de scurta durata. Cred in forta involuntara a cuvintelor, in revelatia pe care ti-o poate produce o insiruire de litere care pentru altcineva nu inseamna nimic special. In momentele in care realizezi ca stii cine esti si ce vrei, in transformarile care vin din interiorul tau, de la sine.

Nu cred in persoanele perfecte, care par sa stie intotdeauna ce e mai bine pentru ceilalti. In oamenii care debordeaza de siguranta si incearca sa isi impuna doar propriul punct de vedere. Nu am incredere nici in neputinta, pentru ca stiu ca majoritatea obstacolelor pe care le intampinam in viata nu sunt externe, ci construite de noi insine. Cred in oamenii reali, care accepta ca sunt imperfecti, ca au limite, dar sunt dispusi sa incerce mereu mai mult si stiu sa se regaseasca atunci cand se simt pierduti.

Nu cred in minuni prefabricate, in show-uri tv care te transforma sau iti indeplinesc dorinte. Experientele veritabile, minunile in care merita sa crezi, sunt cele pe care le traiesti departe de ochii lumii si care sosesc atunci cand te-astepti mai putin.

Incerc sa cred in mine, chiar daca am inca multe mecanisme despre care nu am invatat cum functioneaza, multe defecte pe care nu vreau si nu incerc sa mi le corectez si multe calitati pe care nu mi le iubesc indeajuns. E un exercitiu de incredere, iar provocarea este sa-l duc pana la capat.

Eu zic sa...

Eu zic sa cititi primul meu roman, publicat online, pe pagina carteadepenet.wordpress.com. O sa va placa :)

(A)normalitate

Atunci cand esti un cumul de fobii, ciudatenii sau vicii, ai o singura sansa de a scapa de etichetele rautacioase ale societatii: sa fii un geniu. Asta pentru ca genialitatea este asociata de cele mai multe ori cu un oarecare dezechilibru psihic.

Ni se pare normal ca o persoana deosebita dintr-un punct de vedere sa se indeparteze de normalitate si in alte aspecte ale vietii sale. Nu invinovatim, nu radem si nu aratam cu degetul, ci privim cu admiratie si intelegem ratacirile unei fiinte care pare sa apartina altei lumi. Ii recunoastem unicitatea, iar micile ciudatenii devin o parte din persoana respectiva si ajung sa ni se para firesti chiar.

Van Gogh, Freud, Virginia Woolf, Voltaire sau Chopin. Ii iubim cu tot cu fobiile sau accesele de nebunie si realizam filme in care sa prindem chiar zbuciumul lor si modul in care acesta le-a influentat opera.

Si totusi, asa cum spune Florian Pitis, toti suntem putin luati. Fie ca avem sau nu curajul sa admitem asta. Pentru ca anormalitatea este un lux rezervat doar geniilor. Iar noi, restul, tindem spre normalitate, pentru a nu fi judecati sau interpretati gresit, nerealizand ca poate ciudateniile noastre sunt cele care ne definesc si ne fac speciali pentru ceilalti.

Follow the yellow brick road

Aproape fiecare zi are acelasi scenariu...Ma urc fara chef intr-un autobuz obosit si intotdeauna prea plin, caut un colt unde nu risc sa fiu strivita si incep sa visez cu ochii deschisi...Visez la cum ar fi sa ma scutur de toata nesiguranta, de prudenta si conformismul care m-au caracterizat in ultimii ani.

In cateva minute autobuzul ajunge intr-o bifurcatie: in stanga este capatul de linie si, implicit, locul unde petrec zilnic noua ore :) In fata se afla iesirea din oras, drumul pe care obisnuiam sa il folosesc de atatea ori pana nu demult. In momentul asta incepe adevaratul exercitiu de imaginatie. Incep sa ma intreb cum ar fi ca o forta nevazuta sa il determine pe sofer sa nu se opreasca, sa mearga drept in fata. De aici urmeaza variatiuni pe aceeasi tema: autobuzul e deturnat de un raufacator care are ca singur scop obtinerea unei excursii gratuite...Un vant puternic impinge auobuzul inca 60-70 de km...Omul de la volan se plictiseste de aceeasi rutina si decide sa plece la o plimbare in loc sa parcheze masina.

Din pacate fiecare calatorie se termina invariabil cu mine coborand plictisita din autobuz si trezindu-ma treptat din starea de visare.

Poate ca si eu, ca multi alti oameni, fac o greseala pe care mai tarziu o s-o regret. Refuz sa imi asum riscuri, astept ca altii sa hotarasca pentru mine si ca o intamplare norocoasa sa imi schimbe viata. Doar ca pentru cei mai multi dintre noi nu se aplica scenarii telenovelistice si nici rasturnari de situatie care sa ne duca acolo unde nu am avut destul curaj sa ajungem singuri. Ne bazam pe destin si asteptam impulsul hotarator care poate sa nu soseasca niciodata.

Cred ca pana la urma tot ce am de facut e sa astept...Nu, nu intamplarea norocoasa, ci momentul cand eu insami o sa schimb ceva. Nu stiu inca daca o sa fie rezultatul unui plan pe termen lung sau al unui impuls de moment. Dar stiu c-o sa fie.

Petitii, petitii...

Am gasit azi, in sfarsit, o petitie online care mi-a atras atentia. Titlul spune totul, dar cred ca e cazul sa cititi si argumentele - merita sa va luati portia de ras-plans pe ziua de azi! So, here it is: "

Petitie privind anularea abonamenelor gratuite oferite pensionarilor ( cu venituri mari - peste 450 RON/ luna ) pe mijloacele de transport in comun !!!"
Te-ai saturat sa circuli inghesuit cu transportul local in comun?
Te-ai saturat sa iti iei coate, palme… in toate organele de la pensionari?
Iti cumperi bilet sau abonament degeaba?
Ai intarziat la scoala, la serviciu………. din cauza ca autobuzul a fost plin de pensionari?
Vrei sa circuli comod cu autobuzul ?
Vrei sa mergi confortabil cu mijloacele de transport in comun?
Vrei sa scapi de inghesuiala din mijloacele de transport in comun?
Iti faci si tu piata la Halele Centrale si nu poti ajunge din cauza pensionarilor?

Genial, de-a dreptul genial! Ma bucur ca un ploiestean de-al meu a avut o idee atat de sclipitoare! Cum de nu-mi dadusem seama pana acum ca singurii responsabili de situatia RATP-ului sunt pensionarii? Phiuuu, noroc cu petitia asta, care m-a scos din bezna ignorantei. In fond, ai naibii batranei, de ce ar mai vrea sa se plimbe la varsta lor? Ar putea vegeta toata ziua in fata televizorului, ca tot n-au munca sau alta ocupatie pentru care sa iasa din casa. Asta in cazul in care veniturile lor mari, adica peste 450 ron ( cum bine mentioneaza autorul petitiei ), le permit sa plateasca intretinerea, mancarea, curentul si totusi sa mai aiba bani si de cablu.

Propun, ca masuri de imbunatatire a traiului cetateanului roman, urmatoarele doua proiecte:

- renuntarea la abonamentele reduse pentru elevi/ studenti. De ce sa fim nevoiti sa calatorim cu tone de copii si adolescenti galagiosi, care polueaza fonic si aglomereaza zilnic autobuzul la orele de varf?
- impunerea procedurii de harakiri/ sepuku pentru pensionari. In felul asta scapam de grija pensiilor si crestem nivelul de trai pentru restul romanilor.


Adevarul este ca am privit intotdeauna cu ceva amuzament conflictul intre generatii. Cei trecuti de o anumita varsta au celebra expresie ,, tineretul asta... ,, , uitand ca pana nu demult intrau in aceeasi categorie. Cei tineri isi dau ochii peste cap si se intrec in teribilisme la adresa ,,bosorogilor,, ( termen intalnit chiar si la persoane cu pretentii de intelectuali ) , ignorand faptul ca in douazeci-treizeci de ani vor intra in aceeasi categorie. Si atunci vor fi raniti de sarcasmul celor tineri, se vor lovi de toate problemele varstei, vor fi poate mai sensibili si irascibili si isi vor dramui cu grija fiecare banut pentru a trai de pe-o zi pe alta. Asa ca, atat autorului petitiei de mai sus, cat si celor ce o semneaza le propun sa se gandeasca un moment la asta. Cine stie, poate peste ceva vreme, acel abonament gratuit pentru pensionari va fi si pentru ei un ajutor binevenit ;)