In cautarea timpului pierdut

dedicat bunicului meu, Eugen Closca Stanescu, cu care ma reintalnesc in multe dintre amintirile din primii ani de viata



Precum in episodul proustian cu madelena declansatoare de amintiri, ma trezesc uneori departe in spatiu si timp, retraind momente pe care le credeam pierdute pentru totdeauna prin ungherele intortocheate ale mintii.

Cobor din trenul de Brasov, tragand dupa mine bagajul prea greu si intrebandu-ma daca la ora asta o sa gasesc vreun taxi. O pala de vant, care goneste pentru cateva momente caldura verii, ma trimite inapoi la varsta de cinci ani. Privesc gara mica si murdara cu ochi curiosi, ciulesc urechile la fiecare suierat de tren si sunt mandra nevoie-mare ca nu dorm, desi e noapte in toata regula. Plec la mare pentru prima data – sau cel putin e prima data cand ma deplasez pe doua picioare si sunt constienta de ceea ce fac. E ceva ciudat intr-o calatorie atat de lunga, cu o destinatie asa exotica. Deja mi se pare ca aerul miroase altfel, a noutate si aventura. Luminile din departare or fi masini pentru unii, dar pentru mine sunt un adevarat spectacol. Ma infior de entuziasm si imi privesc familia cu complicitate si recunostinta. In secunda urmatoare un cuplu galagios trece prin fata mea si ma aduce inapoi la realitate. Oftez si imi aduc aminte ca bagajul e prea greu, taxiul prea departe, viata prea lipsita de aventura.

Pierd inca o pauza in curtea interioara a companiei. In jurul meu lumea trage cu nesat din tigari si poarta conversatii la fel de profunde ca apa din paharul pe care il agit in mana de cateva minute. Amortita de caldura, aproape ca rasuflu usurata cand vad ca se innoreaza si vantul anunta ploaie si sfarsit de vara. Instantaneu, pentru mine nu mai e august, ci Craciun sau, ma rog, aproape Craciun. Perioada in care nu ma mai deranjeaza frigul, pentru ca sunt prea ocupata sa ma bucur de tot ce e-n jur. Ma plimb cu orele prin magazine, fara sa cumpar neaparat ceva. Ating beteala si globurile, ascult colindele si fac in minte liste nesfarsite si ireale de cadouri. Casc gura la ornamente, rad mai des si simt orasul viu si prietenos. Sunt pe punctul de a bea dintr-o cana fierbinte, care miroase a scortisoara, cand o mana ma bate pe umar si cineva ma intreaba daca mai visez mult cu ochii deschisi in loc sa particip la discutie.

Incerc cu greu sa-mi fac loc prin multime ca sa nu ajung tarziu la munca. E prea devreme iar oamenii sunt toti inexpresivi. Probabil ca si eu sunt la fel. Niste tocuri trec nervoase pe langa mine, posesoarea lor lasand in urma un nor parfumat. In mod normal as ridica o spranceana si as stramba din nas din cauza excesului. Acum, insa, nu o sa fac asta pentru ca brusc sunt o studenta emotionata, care s-a dat la randul ei cu un sfert din continutul sticlutei. In fond, in seara asta o sa il vad din nou. Nu stie ca simt ceva pentru el si am grija sa nu articulez niciun cuvant si sa nu fac nicio miscare gresita. Singura sansa ar fi sa citeasca totul in zambetul meu tamp si valurile de Giordanni. Dar e prea ocupat pentru asta, ca de obicei. Vreau sa ii spun ceva, dar ma impiedic de bordura si ma trezesc inapoi pe strada aglomerata. Ar fi cazul sa ma grabesc, e aproape 9.

Incep sa ma gandesc din nou la Proust si la a lui madelena si ma intreb cum sa explic incursiunile involuntare pe care le fac in trecut. Inca nu ma pot decide daca sunt o incercare de a porni in cautarea unor timpuri deja pierdute sau pur si simplu tentative de a pierde timpul intr-un mod placut.