Neintelesi

Barbatii se plang de multe ori ca nu inteleg femeile. Atunci cand ceva nu merge bine, ochii se atintesc cu exasperare in tavan, in timp ce buzele murmura pentru a nu stiu cata oara ca gandirea feminina este mult prea complicata. Femeile, la randul lor, se considera usor de citit si ofteaza cu amaraciune atunci cand declara ca barbatii sunt ciudati si intortocheati, un adevarat mister pentru sarmanele neinitiate. Cu totii omit un detaliu care le-ar reduce considerabil problemele legate de sexul opus: toate fiintele par uneori la fel de dificile si enigmatice.

Cu totii suntem greu de inteles, de cele mai multe ori chiar pentru noi insine. Platim psihologi care sa ne explice cum functioneaza subconstientul, pentru ca ajungem sa nu mai putem da o definitie clara a propriei persoane si nu reusim sa fim stapani pe emotiile si sentimentele care ne arunca dintr-o parte in alta, fara a ne permite sa le controlam. Ne framantam si stam pe ganduri zile intregi ca sa decidem ce vrem de la viata, chiar si in cazul unei probleme care, vazuta din exterior, pare incredibil de simpla. Ne lamentam atunci cand descoperim ca nu alegem intotdeauna ce e mai bun pentru noi, pentru ca o forta din interior ne conduce pe drumul mai putin rational si ne impiedica sa vedem lucrurile clar.

Si totusi, de obicei refuzam sa constientizam faptul ca suntem greu de citit, preferand sa aruncam asupra celorlalti toata vina pentru problemele de care ajungem sa ne lovim. Este mai usor si, de ce nu, mai confortabil. Pentru ca altfel am fi nevoiti sa recunoastem ca persoana complicata, care ne ia prin surprindere si ne provoaca sa o intelegem, este mai aproape decat ne-am dori: ne priveste din oglinda.

In cautarea timpului pierdut

dedicat bunicului meu, Eugen Closca Stanescu, cu care ma reintalnesc in multe dintre amintirile din primii ani de viata



Precum in episodul proustian cu madelena declansatoare de amintiri, ma trezesc uneori departe in spatiu si timp, retraind momente pe care le credeam pierdute pentru totdeauna prin ungherele intortocheate ale mintii.

Cobor din trenul de Brasov, tragand dupa mine bagajul prea greu si intrebandu-ma daca la ora asta o sa gasesc vreun taxi. O pala de vant, care goneste pentru cateva momente caldura verii, ma trimite inapoi la varsta de cinci ani. Privesc gara mica si murdara cu ochi curiosi, ciulesc urechile la fiecare suierat de tren si sunt mandra nevoie-mare ca nu dorm, desi e noapte in toata regula. Plec la mare pentru prima data – sau cel putin e prima data cand ma deplasez pe doua picioare si sunt constienta de ceea ce fac. E ceva ciudat intr-o calatorie atat de lunga, cu o destinatie asa exotica. Deja mi se pare ca aerul miroase altfel, a noutate si aventura. Luminile din departare or fi masini pentru unii, dar pentru mine sunt un adevarat spectacol. Ma infior de entuziasm si imi privesc familia cu complicitate si recunostinta. In secunda urmatoare un cuplu galagios trece prin fata mea si ma aduce inapoi la realitate. Oftez si imi aduc aminte ca bagajul e prea greu, taxiul prea departe, viata prea lipsita de aventura.

Pierd inca o pauza in curtea interioara a companiei. In jurul meu lumea trage cu nesat din tigari si poarta conversatii la fel de profunde ca apa din paharul pe care il agit in mana de cateva minute. Amortita de caldura, aproape ca rasuflu usurata cand vad ca se innoreaza si vantul anunta ploaie si sfarsit de vara. Instantaneu, pentru mine nu mai e august, ci Craciun sau, ma rog, aproape Craciun. Perioada in care nu ma mai deranjeaza frigul, pentru ca sunt prea ocupata sa ma bucur de tot ce e-n jur. Ma plimb cu orele prin magazine, fara sa cumpar neaparat ceva. Ating beteala si globurile, ascult colindele si fac in minte liste nesfarsite si ireale de cadouri. Casc gura la ornamente, rad mai des si simt orasul viu si prietenos. Sunt pe punctul de a bea dintr-o cana fierbinte, care miroase a scortisoara, cand o mana ma bate pe umar si cineva ma intreaba daca mai visez mult cu ochii deschisi in loc sa particip la discutie.

Incerc cu greu sa-mi fac loc prin multime ca sa nu ajung tarziu la munca. E prea devreme iar oamenii sunt toti inexpresivi. Probabil ca si eu sunt la fel. Niste tocuri trec nervoase pe langa mine, posesoarea lor lasand in urma un nor parfumat. In mod normal as ridica o spranceana si as stramba din nas din cauza excesului. Acum, insa, nu o sa fac asta pentru ca brusc sunt o studenta emotionata, care s-a dat la randul ei cu un sfert din continutul sticlutei. In fond, in seara asta o sa il vad din nou. Nu stie ca simt ceva pentru el si am grija sa nu articulez niciun cuvant si sa nu fac nicio miscare gresita. Singura sansa ar fi sa citeasca totul in zambetul meu tamp si valurile de Giordanni. Dar e prea ocupat pentru asta, ca de obicei. Vreau sa ii spun ceva, dar ma impiedic de bordura si ma trezesc inapoi pe strada aglomerata. Ar fi cazul sa ma grabesc, e aproape 9.

Incep sa ma gandesc din nou la Proust si la a lui madelena si ma intreb cum sa explic incursiunile involuntare pe care le fac in trecut. Inca nu ma pot decide daca sunt o incercare de a porni in cautarea unor timpuri deja pierdute sau pur si simplu tentative de a pierde timpul intr-un mod placut.

Butterflies and Hurricanes

Totul incepe cu o ciudata stare de bine. Privesti persoana din fata ta si clipesti din ce in ce mai des. Este acelasi om si totusi ceva s-a schimbat. Iti place sa-l stii aproape, ai putea sa ii asculti la nesfarsit cuvintele si sa ii privesti chipul, descoperind cu fiecare minut ceva nou, dar neasteptat de familiar.

Urmeaza un fluture, care isi face drum prin stomac, pana spre plamani si, mai sus, pana in gat. Te opreste sa vorbesti atunci cand ai vrea, te face sa-ti pierzi firescul din voce, te impiedica sa mananci si nu te lasa sa respiri. Dupa ceva timp, descoperi ca te-au napadit roiuri intregi de fluturi, care se rotesc ca nebunii atunci cand va vedeti sau cand doar iti amintesti un fragment de conversatie, culoarea ochilor, gesturile dezordonate.

Daca esti norocos, te cufunzi pana la urma intr-o liniste multasteptata, de unde mai scoti din cand in cand capul si privesti agitatia lumii din jur. Iti razi in gand de atata forfota, iti razi si de tine insuti, cel de dinainte, ghinionist, incurcat si neincrezator.

Dar cea pe care ajungi de prea multe ori sa o cunosti mai bine decat ti-ai fi dorit este indoiala. Vine cand nu o astepti si se strecoara in tine, mintindu-te ca e tot un fluture. Te aduce uneori prea aproape de realitate, pana ajungi sa vezi totul atat de clar incat te doare intreg corpul. Alteori iti aduce in minte inchipuiri pe care nu stii daca sa le refuzi sau, cel mai usor, sa le accepti si sa incepi sa te indoiesti. De tine, de celalalt, de voi. Fluturelui par sa ii creasca gheare, care se prind de inima si de stomac, transformandu-le in ghemuri si lasandu-le sa zaca aproape chircite.

Totusi, ghemul se descalceste incetul cu incetul, pana cand te trezesti eliberat si mai viu decat ai fi crezut ca poti redeveni. Iar nou dobandita libertate valoreaza mai mult decat orice ai fi experimentat inainte, pentru ca e sentimentul ca ai invins, ca ai dus o batalie din care ai iesit mai puternic si mai intelept. Cel putin pana la urmatorii fluturi, care se pregatesc deja sa iasa din invelisul de omida in care au dormit pana atunci si sa te napadeasca intr-o explozie de entuziasm.

Domnul P si femeile- cronica unei iubiri neasteptate

Trebuie sa recunosc: nu mi-au placut niciodata don juanii. Nu sunt atrasa de ceea ce este prea accesibil si izbucnesc in ras la cel mai mic semn de autosuficienta. Din cauza asta eram aproape sigura ca noi doi n-o sa fim in veci pe aceeasi lungime de unda. Il credeam un cuceritor prafuit, a carui vreme a trecut si care n-ar putea sa trezeasca vreo urma de emotie in mine. Stiam ca reuseste foarte usor sa fascineze femeile, ba chiar si pe unii barbati. Il vazusem in poze si auzisem povesti romantate despre el, insa amanam pe cat posibil momentul intalnirii. Declarasem, oricum, din principiu ca nu-mi va placea.

Ce-i drept, nu a fost chiar dragoste la prima vedere. Ma hotarasem sa nu il accept si nu-l priveam cu ochi buni. Ne cunoscusem doar de cateva ore si deja imi dadea dureri de cap: era dezorganizat, greu de descifrat, rece...Nu reuseam sa ne intelegem deloc: parca nu vorbeam aceeasi limba. Deja dadusem verdictul: era o relatie esuata din start si nu avea sens sa imi dau silinta s-o imbunatatesc. Bine, marturisesc, de vina era si incapatanarea mea proverbiala, peste care e aproape imposibil de trecut .

Ciudat este ca dupa o zi petrecuta impreuna a facut ce a facut si a reusit sa mi se strecoare in suflet. Nu era asa distant cum credeam, dimpotriva. Era cald, sensibil si mereu surprinzator. Ma cucerea treptat, prin mici atentii care pareau sa vina natural, desi sunt convinsa ca erau atent studiate: imi oferea plimbari nocturne pe cele mai fermecatoare stradute pe care mersesem vreodata. Ma servea cu crema de zahar ars si cappuccino cu cirese si ma invita sa ma plimb pe malul raului, sa petrec ore in sir tacuta, privindu-l si uitand ca exista o lume dincolo de el.

M-am indragostit iremediabil de felul lui de-a fi si de tot ce il reprezenta. Bineinteles, odata cu partile bune, i-am descoperit si defectele. Am reusit sa-l iubesc in ciuda fobiei mele puternice de pasari – se pare ca el se declarase fan infocat al zburatoarelor ( de la porumbei si vrabii pana la rate salbatice ). I-am iertat micile accese de impolitete si am trecut cu vederea izbucnirile zgomotoase – nu ma asteptasem niciodata sa fie linistit si nici nu mi-ar fi placut sa il vad intr-o continua amorteala. M-am obisnuit cu gandul ca nu poate fi doar al meu – uneori trebuie sa stii cand e cazul sa lasi posesivitatea deoparte si sa accepti sa imparti.

Mi-am dat seama cat imi lipseste si cat tin la el doar dupa ce i-am spus la revedere. Nu ii apartineam si nu puteam sa imi las toata viata in urma si sa o iau de la capat, oricat de mult ne-am fi atasat unul de altul. Deocamdata ne traim linistiti relatia la distanta. Ii promit ca o sa revin cat pot de repede la el si ma multumesc cu cateva poze si multe amintiri. Nu-i spun cuvinte mari, pentru ca stie ce simt si pot s-o rezum in doua vorbe, atat de folosite in ceea ce il priveste si totusi mereu potrivite: Paris toujours!

Got to have faith

Nu cred in cartile de genul ,,Cum sa...,, si in retetele care iti garanteaza succesul, fericirea, autocunoasterea. In discursurile motivationale si capacitatea unor persoane de a iti modifica viziunea asupra vietii printr-o explozie de entuziasm si carisma. Schimbarile premeditate nu au valoare, atata timp cat efectul lor este unul artificial si de scurta durata. Cred in forta involuntara a cuvintelor, in revelatia pe care ti-o poate produce o insiruire de litere care pentru altcineva nu inseamna nimic special. In momentele in care realizezi ca stii cine esti si ce vrei, in transformarile care vin din interiorul tau, de la sine.

Nu cred in persoanele perfecte, care par sa stie intotdeauna ce e mai bine pentru ceilalti. In oamenii care debordeaza de siguranta si incearca sa isi impuna doar propriul punct de vedere. Nu am incredere nici in neputinta, pentru ca stiu ca majoritatea obstacolelor pe care le intampinam in viata nu sunt externe, ci construite de noi insine. Cred in oamenii reali, care accepta ca sunt imperfecti, ca au limite, dar sunt dispusi sa incerce mereu mai mult si stiu sa se regaseasca atunci cand se simt pierduti.

Nu cred in minuni prefabricate, in show-uri tv care te transforma sau iti indeplinesc dorinte. Experientele veritabile, minunile in care merita sa crezi, sunt cele pe care le traiesti departe de ochii lumii si care sosesc atunci cand te-astepti mai putin.

Incerc sa cred in mine, chiar daca am inca multe mecanisme despre care nu am invatat cum functioneaza, multe defecte pe care nu vreau si nu incerc sa mi le corectez si multe calitati pe care nu mi le iubesc indeajuns. E un exercitiu de incredere, iar provocarea este sa-l duc pana la capat.