And the best supporting actor award goes to...

Cand suntem mici sau, ma rog, foarte tineri avem impresia ca am fi buricul pamantului. Ni se pare normal ca totul sa se intample in functie de noi, ca lumea sa se invarta in jurul propriilor dorinte. Ne imaginam ca viitorul nu ne rezerva decat surprize placute si asteptam cu nerabdare sa ajungem in postura eroilor din filmele cu happy end.

Dar ce se intampla cand timpul trece si intr-o zi realizam ca s-ar putea ca noi sa nu fim personajul principal, cel care in final se declara total fericit? Majoritatea celor ca noi, din categoria ,,visatorilor cu ochii deschisi'', ajungem sa avem brusc revelatia ca, daca e sa ne gandim la rolul nostru, suntem mai degraba un personaj secundar. Ala mic, neinsemnat, pentru care povestea se termina prost sau ramane neterminata.

Totusi, daca stau si ma gandesc bine, trebuie sa existe si ceva parti pozitive in conditia noastra. Pai sa vedem...In primul rand ca personajele secundare n-au parte de atatea emotii si rasturnari de situatie. Din asta rezulta mai putine dureri de inima, tensiune mai buna si viata mai lunga :) In al doilea rand, de ce am vrea sa fim mereu in lumina reflectoarelor, cand putem sa ne traim linistiti viata modesta? Si lista poate continua!

Asa ca...Hai sa ne multumim cu ce primim si cu ceea ce suntem...si sa nu uitam ca si actorii secundari se aleg din cand in cand cu cate un Oscar, atunci cand in ciuda rolului reusesc sa straluceasca si chiar sa-l eclipseze pe eroul povestii ;)

The Spark

Nu stiu exact cum sau legat de ce, dar mi-a venit zilele trecute in cap o intrebare cu privire la existenta ,,scanteii,,. Nu, nu ma refer la revista din perioada comunista, ci la momentul acela cand doi oameni realizeaza in perfecta sincronizare ca simt ceva unul pentru celalalt, dincolo de simpla atractie fizica. Englezii o numesc spark sau chemistry.

Filmele hollywoodiene sunt pline de fenomene de genul asta. Protagonistii se vad...se privesc o secunda si...bang! Ii izbeste pe amandoi revelatia ca si-au gasit sufletul pereche. Ochii li se umezesc, inima le bate nebuneste, pe fundal se aude o muzica induiosatoare...Mai ai putin si plangi si tu de emotie in fata ecranului, vazand atata chimie intre cei doi. Nu-i de mirare ca invatam de mici cum ar trebui sa decurga relatiile noastre si ca, ulterior, cautam sa traim si noi acelasi sentiment.

Ce se intampla, insa, cand scanteia nu este reciproca? Daca, sa zicem, tu te topesti in momentul cand celalalt apare in cadru, dar persoana respectiva nu simte nici pe departe asa ceva? Suntem programati oare sa alergam dupa un sentiment ideal, care se poate dovedi a fi o simpla inventie a artei si comercialului? Exista chiar atat de multi oameni care il traiesc sau mai degraba se multumesc cu o oarecare atractie fizica, combinata cu amicitie? Nu sunt sigura daca traim cu adevarat momentul perfect si magia din literatura si filme sau doar ne imaginam ca avem si noi o particica din ea pentru ca dorim atat de mult sa ni se intample.

Gandindu-ma la propriile experiente, nu stiu daca pot spune ca am trait cu adevarat ,,scanteia,, asta. Am citit despre ea, am vazut-o pe ecran...dar cand a venit vorba de realitate lucrurile au stat de obicei altfel. Fie eu simteam mai mult decat celalalt, fie el se indragostea pana peste cap, in timp ce eu imi pierdeam interesul. Asa ca deocamdata raman putin sceptica asupra faptului ca n-ar fi vorba de un simplu mit...cel putin pana la proba contrarie ;)