Cât costă kilu’ de fericire?

2017, o dimineață obișnuită în metrou: 85% din călători stau cu ochii lipiți de ecranul telefonului, făcându-mă să simt – atunci când eu însămi ridic privirea – că sunt într-un film cu androizi. Din cei rămași neafectați de obsesia telefonului, 5% citesc un roman. Ceilalți 10% citesc o carte din care să afle cum să. Cum să fie mai calmi, mai relaxați, cum să se organizeze mai bine. Cum să fie mai fericiți. Iar treaba asta mă uimește întotdeauna. Am inventat atâtea aparate mici și mari, care acoperă aproape orice nevoie zilnică, ori nevoi de care nici nu știam că există. Am ajuns să cunoaștem atâtea lucruri despre lume, încât o simplă căutare pe Google ne lămurește cu privire la cea mai mare curiozitate pe care o avem. Să putem cumpăra aproape orice printr-un click. Și totuși încă nu ne-am lămurit ce naiba e fericirea, iar asta ne nedumerește mai ceva ca orice mașinărie complicată.

Eu sincer nu mă simt nici vreun guru și nici vreun monument de înțelepciune, așa că nu ofer nimănui definiții precise pe tema asta. Nu știu exact rețeta fericirii sau metoda de a o păstra pentru totdeauna, nu am aflat încă dacă se vinde pe undeva și nici cât costă. Cred doar că nu se găsește în cărțile de ,,cum să,, și nici în prelegerile specialiștilor în lecții de viață. Mai cred că e ceva atât de personal, încât fericirea mea nu va semăna niciodată cu fericirea altei persoane. Și că oricât i-aș spune altcuiva ce să facă pentru a zâmbi des, nu îi voi putea da acea formulă perfectă.

Cred că fericirea poate să dureze 10 secunde pe zi – important e să fie acolo – și că nu e o stare constantă. Se ascunde într-o cană de latte machiatto, într-o vizită la cei dragi sau într-o ieșire cu prietenii. Te cuprinde atunci când vezi filmul preferat, cocoțat în vârf de pat și întinzându-ți picioarele după o zi lungă. O simți atunci când persoana care îți acaparează gândurile îți spune ceva frumos, îți zâmbește sau pur și simplu există – nu mereu este nevoie de un cuvânt sau un gest. O vezi dacă mergi prin oraș și îți faci timp să treci pe strada preferată și să admiri pomii și clădirile. Poate o simți la gândul că ai făcut un lucru perfect sau că nu ai mai dat-o în bară cu lucrul pe care încercai să îl faci de o săptămână. Uneori vine atunci când scapi de rutină, iar alteori tocmai pentru că îți respecți ritualul preferat.
Sunt prea multe lucruri mici, uneori chiar și mari, care te fac să experimentezi măcar pentru câteva secunde fericirea. Dacă ai cu adevărat noroc, vei avea parte zilnic de astfel de momente. Sau vei avea inspirația și ambiția de a le căuta și a le savura, fiindcă nu vin singure întotdeauna.

Prin urmare, poți să dai măcar puțin la o parte cărțile cu rețete universale și întrebările existențiale. Pentru că nu știu de unde se ia fericirea și nici care e calea spre starea absolută de bine, dar sunt convinsă că până ajungi acolo poți rata o grămadă de fericiri mărunte, care cu siguranță ți-ar face viața mai frumoasă.

The In-betweens

  

Stiti momentele in care sunteti nevoiti sa vorbiti despre voi in fata altor oameni, povestindu-le cine si cum sunteti, ce va place si ce va caracterizeaza? Nu stiu daca si voi patiti asta, dar eu incep de fiecare data prin a-mi face n scenarii despre ce ar fi mai potrivit sa spun, cum m-as defini si ce as putea spune relevant, fara sa intru prea mult in zona personala sau profesionala. Iar la final, odata mini-discursul terminat, urmeaza partea de ,,fir-ar sa fie, de ce am zis asta si nu cealalta? Daca s-a inteles gresit? Daca am pierdut ocazia sa spun ceva ce m-ar defini mai bine?,,.

Probabil ca toate aceste framantari vin si din faptul ca, oricat de bine am incerca sa ne cunoastem propria persoana, suntem cu totii niste amestecuri de stari si dorinte, care de cele mai multe ori se bat cap in cap, apar si dispar peste noapte, facandu-ne sa parem greu de inteles si capriciosi. Sentimentele ni se schimba de la o zi la alta, lucrurile pe care ni le dorim astazi ne lasa indiferenti maine, iar daca ne intrebi ce ne face fericiti stam in dubiu, pentru ca pana nu demult lista imaginara arata altfel. Fara a da vina pe vreo tulburare bipolara, multi dintre noi traim intr-un spatiu nedefinit, prin care alunecam zilnic cu gratie, penduland intre sentimente contradictorii si reactionand dupa dispozitia de moment. Suntem greu de inteles pentru ca nici noi nu intelegem intotdeauna foarte clar ce ne trebuie, iar nevoile si dorintele ni se schimba cu o rapiditate care uneori ne sperie. Suntem imprevizibili, sarim de la o extrema la alta, de la bine la rau si de la persoana buna de pus pe rana la omul intunecat, capabil de lucruri diabolice.

Si totusi, dincolo de toate astea, incercam zilnic sa ne definim, sa povestim altora despre noi, sa ne privim in oglinda si sa intelegem cine e persoana de acolo. Afisam o imagine in care ceilalti ajung sa creada si ne construim incet-incet propriul personaj in stilul unui film clasic, alb-negru. Cu greu recunoastem, in momentele de sinceritate fata de noi insine, ca de fapt suntem personajele nebune ale unui film suprarealist si experimental, in care ne surprindem tanjind dupa ceea ce ieri detestam si indepartand ceea ce credeam pana nu demult ca ne dorim.

Manifest pentru schimbare

M-am nascut in comunism, pe cand oamenii incercau sa isi gaseasca zilnic forta interioara care sa ii ajute sa reziste fizic si moral interdictiilor impuse de regim. Nici nu imi imaginam cum ar putea arata o altfel de lume, una in care sa poti vorbi despre orice in public fara sa ti se faca semn sa taci, sa nu ramai de cateva ori pe zi fara curent, ori sa iti cumperi un carton de oua fara sa stai la cozi uriase de la 4-5 dimineata. Norocul meu statea in faptul ca eram un copil si nu intelegeam prea multe, iar familia mea a reusit sa compenseze totul prin caldura, inventivitatea si libertatea de gandire cu care m-a crescut.

In ’89 am simtit ca intru intr-o lume noua, i-am vazut pe toti fericiti si senini, emotionati de libertatea proaspat dobandita, cu care inca nu stiau foarte bine ce puteau face. Brusc, puteai sa spui ce vrei, fara sa te temi ca vei fi arestat sau tras la raspundere, incepeau sa apara ziare cu stiri de tot soiul, magazine cu n produse si cate si mai cate.

Cred ca marele ghinion al romanilor a fost ca, desi liberi, inca erau prea buimaciti, fericiti si neobisnuiti cu libertatea, ca sa poata intelege pe deplin ce se intampla si pe ce drum ar trebui sa o ia. De asemenea, alt ghinion a fost faptul ca multi colaboratori ai securitatii sau simpatizanti ai practicilor acesteia, erau deja bine antrenati in stiinta manipularii si aveau ceva abilitati de a face politica. Acestia s-au erijat rapid in salvatori ai statului, au inceput sa convinga poporul ca trebuie votati in fruntea tarii si si-au impartit intre ei functiile, astfel incat sa poata conduce dupa bunul plac. Din nou, poporul inca naiv si nepriceput in ale politicii, s-a indreptat catre lideri carismatici, ce promiteau marea cu sarea, si s-a lasat in voia lor.

Acum, dupa 28 de ani, multe lucruri sunt schimbate in bine, dar multe au ramas aproape la fel. Orase intregi traiesc in saracie, in timp ce baronii locali privesc nepasatori si isi fac calcule din care lipseste doar onestitatea. Posturi tv cu audienta maxima fac propaganda ieftina si violenta, amintind intrucatva de propaganda ceausista, milioane de oameni traiesc in bezna din punct de vedere intelectual si sunt victime sigure pentru cei care profita de lipsa de informare sau de saracia lor si care ii manipuleaza prin spagi electorale sau amenintari mai mult sau mai putin voalate. Invatamantul si sistemul medical inca sunt undeva intr-o zona de orbecaire, presa penduleaza intre partide politice, iar oamenii nu mai stiu deja pe cine sa aleaga sa ii reprezinte.

In acest context am ajuns ca mai mult din jumatate din populatie sa nu se mai prezinte la vot, iar restul sa isi puna stampila umil pe singurii lideri pe care ii cunosc – corupti, mincinosi, spagari, santajisti, cum or fi ei. Sunt singurii care par sa le guverneze micile lumi si nu cunosc alternative, poate si pentru ca nimic altceva nu li s-a conturat destul de clar in fata ochilor.

Rezultatul? Se poate vedea la televizor si in strada – cei proaspat alesi intind coarda si incearca, asa cum s-au obisnuit, sa aseze cat mai bine lucrurile in favoarea lor. O buna parte din oameni nu mai accepta asa ceva si isi striga nemultumirea, in speranta ca bunul simt va triumfa. Din pacate, obisnuiti sa traiasca in turnul lor de fildes, guvernantii au devenit atat de obisnuiti sa minta, incat pica in ridicol si isi atrag dispretul prin atitudine. Acuza oamenii care-si doresc normalitate de incercari de lovituri de stat, jignesc manifestantii si jurnalistii, arunca in stanga si in dreapta cu noroi si cu amenintari voalate: ba presedintele e de vina, ba manifestantii sunt oi cumparate de opozitie, lasa ca incep sustinatatorii nostri sa se enerveze si sa vezi atunci!

Cred ca e momentul sa nu mai ridicam din umeri, zicand ca asta e tara si nu putem schimba nimic. Ceea ce se intampla de ceva timp este fix ceea ce imi dovedeste ca Romania incepe sa se trezeasca si sa isi doreasca altceva cu adevarat. Nu rasturnari de guvern, ci de principii. Nu cruciade impotriva unor oameni, ci impotriva unor practici care par vechi de cand lumea in tara noastra.

Sunt convinsa ca pentru cei care deja si-au facut un obicei din furt, minciuna si manipulare este destul de greu de acceptat asa ceva. Sunt sigura ca e mai comod sa iti fie tie bine, indiferent de ce este in jur, si sa te folosesti de orice mijloace pentru a-ti pastra viata de pana acum. Cu siguranta asa iti vei educa si copiii, in spiritul ascensiunii prin influenta si smecherie, nu prin munca si integritate. Si totusi, sunt la fel de sigura ca atat eu, cat si multi altii, nu mai inghitim asta. Am trait doar 6 ani in comunism, dar nu ma voi mai intoarce acolo orice ar fi. Sunt convinsa ca va folositi de lipsa de informare si de slabiciunea unora, dar si de indiferenta multora, care nu stiu sau nu mai stiu cum era in comunism. La fel de convinsi sa fiti si voi, care acum vorbiti in conferinte in raspar si scarba fata de lumea din strada, ca nu voi da si nu vom da inapoi.

Asa ca voi iesi in strada pentru prezentul si viitorul meu, domnule Dragnea, domnule Tariceanu si restul politicienilor care va stiti cu obrazul patat (si sunteti multi), fara sa fiu platita sau manipulata si fara sa accept ca in tara mea exista personaje care considera ca au drepturi de stapanire deplina. Voi manifesta, voi scrie despre voi, voi lupta asa cum stiu pana veti intelege ca timpul hotiei si nesimtirii s-a terminat.