New Year's Resolutions

Stau concentrata in fata foii albe, pacanind din pix si gandindu-ma cu toata seriozitatea la ce vreau sa schimb in 2010 si ce-mi propun pentru noul an...Incep sa scriu rezolutiile, in timp ce un zambet hotarat imi incolteste pe fata: mda, sunt tare! Asta e anul cand o sa schimb job-ul, orasul, o sa castig o gramada de bani si o sa...stai un pic! Dintr-odata ma apuca o senzatie vaga de deja-vu...

Caut printre hartiile mototolite din sertarul biroului, nu de alta dar am impresia ca am mai vazut undeva randurile pe care tocmai le scriam...Evrika, am gasit! De fapt, daca stau si ma uit mai bine, n-as prea zice evrika...mai degraba as lasa sa imi scape un ,,fir-ar!,, In fata mea, pe o bucatica de hartie, stau rezolutiile pentru 2009...O nu, sunt identice cu cele pe care tocmai le terminam de scris!

Realizez brusc cum gandeste si simte un politician roman! Si eu, spre rusinea mea, ii afuriseam si ii boscorodeam...Acum va pot spune, cu mana pe inima, ca au intentii bune! Zau ca au! Si atat ei, cat si eu, ne pricepem de minune sa venim cu idei de proiecte marete, dar ne impotmolim in momentul cand ar trebui sa le si finalizam.

Concluzia e simpla: fie eu si clasa politica suferim de prea mult idealism si de o totala lipsa de spirit practic...fie e de vina faptul ca suntem romani si proiectele nefinalizate ne sunt caracteristice...pentru linistea mea sufleteasca, parca as prefera sa dau vina pe mostenirea genetica.

So...ca urare pentru 2010, va doresc sa reusiti sa faceti tot ce va propuneti si sa incheiati anul viitor multumiti de voi insiva si impliniti sufleteste :)

Fly, like you do it like you're high...like you do it, like you fly, like you do it like a woman...

Astazi am avut parte de un mare soc! Eram la munca, pe fundal se auzea lalaind aceeasi muzica neinteresanta de la un post de radio oarecare. Dintr-odata incepe o melodie pop, nu cine stie ce, dar placuta urechii. Pana aici, nimic neobisnuit. Dar...surpriza: se termina cantecul si aflu de la dj ca ar canta o trupa de la noi. O melodie pop romaneasca!! Ei, asta da soc ;)

Dar de unde vine surpriza asta? Ei bine, din cate am observat, romanii dezvolta adevarate manii pentru anumite genuri muzicale. Reteta e simpla: se ia una bucata melodie care prinde la publicul larg. Se multiplica obsedant, ajungandu-se ca in decurs de cateva luni toate piesele romanesti sa aiba acelasi sound, acelasi ritm, versuri usor diferite ( nu neaparat ca tematica ). Orice cantaret din Romania care se respecta trebuie sa cante in stilul respectiv, fiindca altfel nu e pe gustul publicului si nu e difuzat...

In ultimul timp pasiunea romanilor este house-ul. Ceea ce tot e bine, avand in vedere ca s-a trecut printr-o perioada cand jumatate din tara era manelizata :D Cu house-ul nu pot sa zic ca am ceva ( desi nu prea il gust, nu-l traiesc, prefer sa ma lipsesc ), dar din cate vad are el ceva cu mine :D Merg la vreun party - house, dau drumul la radio - house, ma uit pe vreun canal romanesc de muzica - house. Cred ca singurul lucru care m-ar consola ar fi ca, desi ritmul e acelasi, macar versurile sa nu mai fie atat de stupide si lipsite de sens... Imi e dor de vremuri cu rock, pop, reggae...poate o sa apuc ziua cand rock-ul va fi din nou in trend si la noi.

Neavand oricum ce sa fac in privinta asta, ma intorc la munca...si la radioul nostru care difuzeaza aceleasi 20 de melodii toata ziua...Si, implicit, la house :D

And the best supporting actor award goes to...

Cand suntem mici sau, ma rog, foarte tineri avem impresia ca am fi buricul pamantului. Ni se pare normal ca totul sa se intample in functie de noi, ca lumea sa se invarta in jurul propriilor dorinte. Ne imaginam ca viitorul nu ne rezerva decat surprize placute si asteptam cu nerabdare sa ajungem in postura eroilor din filmele cu happy end.

Dar ce se intampla cand timpul trece si intr-o zi realizam ca s-ar putea ca noi sa nu fim personajul principal, cel care in final se declara total fericit? Majoritatea celor ca noi, din categoria ,,visatorilor cu ochii deschisi'', ajungem sa avem brusc revelatia ca, daca e sa ne gandim la rolul nostru, suntem mai degraba un personaj secundar. Ala mic, neinsemnat, pentru care povestea se termina prost sau ramane neterminata.

Totusi, daca stau si ma gandesc bine, trebuie sa existe si ceva parti pozitive in conditia noastra. Pai sa vedem...In primul rand ca personajele secundare n-au parte de atatea emotii si rasturnari de situatie. Din asta rezulta mai putine dureri de inima, tensiune mai buna si viata mai lunga :) In al doilea rand, de ce am vrea sa fim mereu in lumina reflectoarelor, cand putem sa ne traim linistiti viata modesta? Si lista poate continua!

Asa ca...Hai sa ne multumim cu ce primim si cu ceea ce suntem...si sa nu uitam ca si actorii secundari se aleg din cand in cand cu cate un Oscar, atunci cand in ciuda rolului reusesc sa straluceasca si chiar sa-l eclipseze pe eroul povestii ;)

The Spark

Nu stiu exact cum sau legat de ce, dar mi-a venit zilele trecute in cap o intrebare cu privire la existenta ,,scanteii,,. Nu, nu ma refer la revista din perioada comunista, ci la momentul acela cand doi oameni realizeaza in perfecta sincronizare ca simt ceva unul pentru celalalt, dincolo de simpla atractie fizica. Englezii o numesc spark sau chemistry.

Filmele hollywoodiene sunt pline de fenomene de genul asta. Protagonistii se vad...se privesc o secunda si...bang! Ii izbeste pe amandoi revelatia ca si-au gasit sufletul pereche. Ochii li se umezesc, inima le bate nebuneste, pe fundal se aude o muzica induiosatoare...Mai ai putin si plangi si tu de emotie in fata ecranului, vazand atata chimie intre cei doi. Nu-i de mirare ca invatam de mici cum ar trebui sa decurga relatiile noastre si ca, ulterior, cautam sa traim si noi acelasi sentiment.

Ce se intampla, insa, cand scanteia nu este reciproca? Daca, sa zicem, tu te topesti in momentul cand celalalt apare in cadru, dar persoana respectiva nu simte nici pe departe asa ceva? Suntem programati oare sa alergam dupa un sentiment ideal, care se poate dovedi a fi o simpla inventie a artei si comercialului? Exista chiar atat de multi oameni care il traiesc sau mai degraba se multumesc cu o oarecare atractie fizica, combinata cu amicitie? Nu sunt sigura daca traim cu adevarat momentul perfect si magia din literatura si filme sau doar ne imaginam ca avem si noi o particica din ea pentru ca dorim atat de mult sa ni se intample.

Gandindu-ma la propriile experiente, nu stiu daca pot spune ca am trait cu adevarat ,,scanteia,, asta. Am citit despre ea, am vazut-o pe ecran...dar cand a venit vorba de realitate lucrurile au stat de obicei altfel. Fie eu simteam mai mult decat celalalt, fie el se indragostea pana peste cap, in timp ce eu imi pierdeam interesul. Asa ca deocamdata raman putin sceptica asupra faptului ca n-ar fi vorba de un simplu mit...cel putin pana la proba contrarie ;)

Man in the mirror

Nu pot sa sufar momentele cand te prezinti unor necunoscuti si trebuie sa iti faci caracterizarea in cateva cuvinte. Mi-e greu sa cred ca pot sa ma definesc astfel incat oamenii din fata mea sa ma cunoasca asa cum sunt. In fond, nici eu insami nu pot spune ca ma cunosc la perfectie.

Tocmai cand cred ca stiu ce pot, descopar noi limite...in sensul pozitiv sau negativ, bineinteles :) Cand am impresia ca sunt foarte deschisa la nou, ma surprind gandind conservator, iar cand sunt convinsa ca ma voi comporta conform propriilor norme, ajung sa ma razvratesc si sa ies din tipar. Azi pot fi conformista, pentru ca maine sa iau o decizie care ma uimeste si pe mine.

Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca obisnuim sa dam prea multa importanta factorilor externi. Ne spunem ca viitorul va depinde de persoanele pe care le intalnim, joburile care apar, ocaziile de care profitam. Dar e foarte posibil ca de fapt totul sa depinda doar de noi, de reactiile noastre si de alegerile facute. Asa ca m-am hotarat sa nu ma mai gandesc la ce imi rezerva viitorul...ci astept cu nerabdare sa vad ce imi rezerv eu insami.

Holiday

De o saptamana ma gandesc sa postez ceva nou pe blog. Si totul ramane la stadiul de gand..Asta pentru ca am intrat intr-o mare sictireala si nici macar nu imi pot convinge mana sa tasteze cateva litere.

Cred ca este starea caracteristica sfarsitului verii, cand iti dai seama ca s-a mai incheiat o vacanta. Si totusi vara asta nu a fost ca altele. Aproape ca n-am simtit cum a trecut pe langa mine. Nu m-am bucurat nici de soare, nici de vreun petec de iarba sau de nisipul din Vama. Am stat cuminte in randul celor de care radeam pana nu demult: oamenii din birouri, care vad zilnic doar blocuri cenusii si calculatoare pline de cifre.

Dar de azi inainte schimb foaia: o sa investesc tot timpul liber si toti banii in hai-hui-ala, cat mai departe de orasul asta prafuit :) Si daca ma mai vedeti cu ochii in monitor sa stiti ca nu lucrez de zor...caut locuri de vacanta :D

To grow or not to grow?

Se zice ca omul cat traieste invata. Si ca odata cu trecerea timpului devine mai intelept, mai complex si mai puternic. Oare maturizarea aduce atatea beneficii pe cat promite? Hmmm…hai sa vedem. Ce-ar fi sa facem o comparatie intre cele doua ,,specimene,, : persoana copilaroasa si cea cu capul pe umeri?


Imaturul viseaza. Cu ochii deschisi. Viseaza o gramada, la lucruri care poate nu se vor realiza niciodata, dar lui nu ii pasa. Sau nu se gandeste la asta. Vrea multe si alearga haotic dupa tot ce-si doreste.
Omul matur stie exact ce vrea. Stie la ce ii e permis sa aspire si la ce nu. Se uita cu resemnare la ce nu poate avea. Pentru ca , da, unele lucruri sunt imposibil de obtinut. El e destul de realist incat sa stie asta.

Imaturul este stapanul timpului sau. Poate sa se grabeasca sau sa o ia incet, in functie de dispozitie. Poate sa spuna: ,,azi n-am chef de nimic,, si sa se comporte ca atare. Poate s-o tina tot intr-o agitatie sau sa se cufunde intr-un dolce far niente.
Omul matur crede ca isi planifica timpul, dar de fapt este sclavul lui. Viata ii e impartita intre responsabilitati si, desi este atat de bine organizat, nu are niciodata timp pentru el insusi.

Imaturul rade din nimic si gaseste placere in lucruri marunte. E fericit cand cutreiera muntii, cand ,,pazeste,, cu prietenii o banca din parc pana dimineata sau cand bate cluburile si danseaza de nebun.
Omul matur nu are prea des dispozitia necesara pentru activitatile de mai sus si isi doreste, mai presus de tot, sa se odihneasca si sa uite de toata agitatia care il inconjoara.

Imaturul nu gaseste un motiv clar pentru tot ceea ce face. Ia hotarari pe moment, fara sa piarda timpul. Se bazeaza pe inspiratie si se arunca de multe ori cu capul inainte.
Omul matur intoarce problema pe toate partile, analizeaza si reanalizeaza orice detaliu. Isi scoate o suta de fire albe pentru un ,,da,, sau un ,,nu,,. Si, surprinzator, ajunge de multe ori sa ia decizia gresita.

Imaturul se indragosteste rapid si puternic, e dat pe spate de un simplu zambet sau de niste ochi in care nu se poate abtine sa priveasca.
Omul matur ia in calcul o mie de factori si nu se bazeaza pe fluturi in stomac. O relatie nu mai poate fi o nebunie de moment si trebuie neaparat sa duca undeva.

Dupa un esec, imaturul plange pana nu mai poate si isi stapaneste cu greu emotiile. Se reculege insa si o ia de la capat, fara a se gandi ca o s-o pateasca din nou. Si, prin minune, data viitoare se intampla sa reuseasca.
Omul matur accepta dezamagirea cu stoicism, isi ascunde sentimentele si trage morala din orice esec. A doua oara stie ca nu e cazul sa repete prostia. Dar ce nu stie este ca in felul asta poate lasa sansa sa treaca pe langa el.

Acum probabil ca lumea o sa-mi sara in cap si o sa spuna ca am cautat motive pentru a nu fi intotdeauna adultul model. Poate ca am mers pana la extreme in ce am scris, dar un lucru e clar. Atunci cand vezi ca viata devine mai mult un calcul si ca planifici in loc sa traiesti, incearca pentru cateva momente sa dai in mintea copiilor ;)

Always look at the bright side of life?

Imi plac la nebunie persoanele care zic ca trebuie sa vezi mereu partea plina a paharului si sa fii optimist, indiferent de situatie! Daaa...imi plac si maximele care te indeamna la speranta vesnica, rabdare in fata greutatilor si iubire a aproapelui orice s-ar intampla ( de exemplu ,,Chiar daca esti trist...zambeste. Chiar daca ti s-au terminat sansele...spera.Chiar daca esti dezamagit...nu te razbuna.Chiar daca nu esti iubit...iubeste.,, ). Si tin sa mentionez ca sunt convinsa de faptul ca cei care le spun si afirma ca traiesc conform lor, chiar le aplica ( a se citi cu sarcasmul de rigoare )!

Eu cred ca omul pentru care totul e roz, minunat si incredibil nu este un optimist. E un dezaxat :) Serios! Pai ce om normal ar putea, indiferent de context, sa isi lateasca un zambet tamp pe fata si sa declare ca e fericit si ca stie el ca exista o parte buna in toate?! Asta cu fericirea continua si optimismul neconditionat are trei cauze: 1. Betie ( been there, done that ) 2. Medicamente ( la asta doar intuiesc, n-am incercat ) 3. Tulburare de comportament ( si de asta m-a ferit Dumnezeu deocamdata ).

Personal, nu fac parte din nicio categorie: nici din a optimistilor, dar nici a pesimistilor incurabili. Nu cred ca viata este un sir de nenorociri, dar nici nu zambesc rabdatoare atunci cand trec printr-o perioada proasta. Daca nu speri niciodata si vezi totul intr-o maniera tragica, clar o sa te simti neputincios si nefericit. Daca speri intotdeauna si crezi ca viata iti va oferi surprize minunate, te indrepti catre un mare cucui. Pentru ca sigur intr-o zi o sa cazi de sus, de la o inaltime direct proportionala cu cea la care te-a plasat speranta.

Asa ca hai sa scoatem de pe repeat-ul playlistului atat ,, Walking on sunshine ,, , cat si ,, Total eclipse of the heart ,, si sa le ascultam cu moderatie, atunci cand e cazul. Hai sa nu mimam fericirea doar fiindca da bine si nici depresia doar pentru ca e la moda. Hai sa vedem viata asa cum e si sa recunoastem ca poate sa fie si minunata, dar si de cacao. N-ar fi mai cinstit asa fata de noi insine?

Joc de roluri

Ne-am obisnuit ca atunci cand vrem sa intram pe sub pielea cuiva, sau cand facem cunostinta cu o persoana careia vrem sa-i captam interesul, sa ne modificam personalitatea si sa parem altceva decat suntem. Jucam plini de naturalete rolul misteriosului, al cuceritorului sau poate cel al persoanei fragile, sensibile si introvertite.

Am observat atat din experienta proprie, cat si din cea a prietenilor, cat de fascinant e prototipul de om ,,troubled,, . Se pare ca a numi pe cineva usor nesanatos nu mai are conotatiile negative pe care le avea odata :D Demonstratia e logica: sanatos inseamna normal. Normal inseamna neinteresant.

In general, sincera sa fiu, am obiceiul de a fi eu insami. Fara vreo masca, fara vreo strategie. Vazand insa cum merge treaba prin jurul meu, mi-am spus ca n-ar fi rau sa incerc o schimbare. Am hotarat sa intru si eu putin in joc...pana la urma, de ce nu? Curioasa sa vad efectul pe care il poti avea asupra oamenilor atunci cand iti afisezi o anumita personalitate, am inceput experimentul...

Seara, club, distractie...eu si cativa prieteni, cu mare chef de dans. La un moment dat, un tip smecheras se apropie si imi spune pe un ton admirativ ca dansez super marfa si e super impresionat de mine.

In mod normal raspunsul care mi-ar fi iesit pe gura ar fi fost ,,multumesc,, . In loc de asta il privesc cu un aer de superioritate, ridic o spranceana si ii zic sec: ,,Stiu.'' Omul ma priveste incantat, incearca sa imi ia ceva de baut si sa ma invite la el la masa. Cu aceeasi atitudine inaccesibila il refuz si ii dau de inteles ca propunerea e total neinteresanta venind de la cineva ca el catre cineva ca mine... Contrar asteptarilor, tipul devine si mai agitat si imi spune ca sunt foarte tare. Din nou, ii confirm ca stiam asta si pastrez o atitudine de Regina Ghetii, combinata cu Hollywood Diva :))

Dupa cateva minute, se uita la mine cu ceva confuzie amestecata cu admiratie...Imi spune ca sunt foarte interesanta pentru ca am un caracter asa dificil, dar ar vrea sa se apropie de mine si sa ne cunoastem mai bine. E, in momentul asta ii trantesc replica pe care asteptam de la inceput s-o zic: ,, Mda, asa sunt eu. O fire foarte complicata si ciudata, in locul tau as sta departe de mine. '' Moment in care omul e complet cucerit si nu mai stie cum sa-mi intre in gratii. Totul se termina zece minute mai tarziu, cand plictisita ii dau de inteles sa o stearga.

Interesant cum, contrar a ce credeam initial, nu s-a speriat de atitudinea mea si nu l-a deranjat faptul ca paream plina de mine si inabordabila. Din contra! Hmmm...Deci asta sa fie? E mai interesant sa joci un rol, sa intri intr-un tipar decat sa fii tu insuti? Ma intreb ce-i impinge totusi pe oameni sa recurga la asta. Poate este nevoia de a parea, macar in ochii necunoscutilor, ceea ce si-ar dori sa fie. Poate este frica de a fi respins daca arati ceea ce esti cu adevarat, de a parea banal si neinteresant. Poate e doar dorinta de a epata si o strategie care in timp s-a dovedit foarte eficace. Sau poate ca pur si simplu, speriati ca maturitatea e o povara mult prea mare si ne-am pierdut copilaria, simtim nevoia sa ne intoarcem in timp, doar ca in loc sa folosim jucarii, facem din noi si din ceilalti pionii jocului. Doamne, ce ne mai place sa ne jucam!

Decisions, decisions...

De felul meu nu sunt o persoana foarte hotarata. Recunosc, uneori ma codesc sa iau o decizie si ma hotarasc cu greu ce ar fi mai bine sa fac. Asta pentru ca, asa cum stie toata lumea, viata se invarte in jurul alegerilor facute.

Atunci cand esti copil si puterea de decizie e de cele mai multe ori limitata, totul pare mai simplu. Nu trebuie sa gandesti sau sa risti, pentru ca altii fac asta pentru tine. Dar ce se intampla cand te obisnuiesti sa fii dependent de parerea celor din jur chiar si-atunci cand nu mai e cazul? Ce se intampla cand un simplu sfat devine mult prea des factor de decizie? Cand ajungi sa iti alegi locul de munca, prietenii, persoanele cu care sa iesi in functie de sugestiile altora?

Recunosc, am fost si in rolul celui pentru care luau prietenii sau familia hotarari, dar si in cel al persoanei care alegea pentru ceilalti. In ambele ipostaze am avut de pierdut pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, interveneau remuscarile. Cand altcineva alege pentru tine, ai la inceput constiinta impacata. Daca alegerea a fost gresita, nu e vina ta. Daca e corecta, foarte bine. Dar ce se intampla cand ajungi sa te gandesti ,,ce-ar fi fost daca...?'' Nu vreau nici sa port povara propriilor dubii si nici sa stiu ca i-am provocat cuiva indoieli prin ceea ce am decis pentru el.

Pana la urma e adevarat ca alegerile pe care le faci nu sunt intotdeauna cele corecte. Stiu ca de multe ori gresesc si nici nu cred ca pot sa numar tepele pe care mi le-am luat de-a lungul vietii. Dar, pana la urma, I did it my way ;) Daca vreau sa fiu spectator, ma duc la cinema. Daca vreau sa traiesc, imi asum responsabilitatea, risc sa merg intr-o anumita directie si chiar daca o patesc, stiu ca la momentul respectiv chiar am crezut in ceea ce am ales. Si hai sa recunoastem....cand te simti mai bine in pielea ta? Cand stii ca esti fericit si ai ajuns intr-un punct bun al vietii datorita propriilor tale decizii sau cand te-au condus altii de manuta acolo? :D

Long live online communication!

Sincer, nu-mi dau seama cum am putut trai pana acum cativa ani fara internet. Ce viata era aia? Tot ce faceam eu si cunscutii mei statea sub umbra anonimatului, ceea ce azi nu as putea concepe.

Cata satisfactie am zilnic, cand cu un singur click pot sa aflu toate lucrurile care nu ma lasa sa dorm noaptea de curiozitate! Mi-aduc aminte zilele alea cenusii, plictistoare, cand nu puteai sa dai lumii de veste cum iti merge. Daca ieseam cu un tip, stiam eu si inca vreo 3 prietene. E, astazi, multumita mijloacelor de comunicare online, poate sa afle de asta toata droaia de cunostinte.

Acum, special pentru neinitiati, urmeaza sfaturile de aur care trebuie respectate pentru a va pune la punct cu sistemul de care pomeneam mai sus. Sooo, sa incepem:

1.n-ai iubit(a), dar vrei sa ai. Si cat mai curand. Ei bine, trebuie sa anunti lumea. Iti recomand ca la messenger sa pui statusuri de genul: ,,lonely, I am so lonely…I have nobody, I’m all on my own,, sau ,,Give me, give me, give me, a man after midnight,, . Poza de la avatar trebuie sa fie semnificativa, cu cat mai sexy, cu-atat mai bine ;) A, si sa nu uit: pe hi5 scrie la statut relatie - ,,singur(a),,. Asta asa, pentru o mai buna evidentiere a conditiei tale.

2.gata, ai inceput sa te vezi cu cineva! E bine sa fii totusi sceptic…Statusul de la mess trebuie sa dea de inteles ca parca-parca iese ceva…Trebuie sa fie destul de misterios incat sa ridice sprancene si sa intrige, dar totusi clar, sa priceapa si cel mai prost din lista! Pe hi5 avansezi statutul relatiei la: ,,Voi spune mai tarziu,, - serios acum, doar nu vrei sa te implici prea mult de la inceput!


3.relatia e serioasa. Mare iubire, mare pasiune! Poze tandre, pe care lumea TREBUIE sa le vada – deci neaparat posteaza pe net un folder intreg cu ele! Intreg universul va afla cat va iubiti si este atat de simplu! Urmeaza zile interminabile de statusuri dulci, din care sa se inteleaga ca perechea ta e unica si, in plus, te iubeste! Poti folosi, de altfel, si citate gen Sandra Brown sau versuri din cele mai romantice balade care iti vin in cap! Statutul relatiei pe hi5: ,,intr-o relatie serioasa,,

4.trist..trist dar adevarat…urmeaza despartirea. E, asta e momentul cand iti alegi postura in care te vei afla pentru urmatoarea perioada. Fie esti ,,singur,, , stergi toate pozele cu voi doi de pe net si iti pui statusuri prin care sa inteleaga ea/ el si restul lumii cat de ticalos/ ticaloasa a fost. Tot aici merg puse toate acele citate care sa demonstreze ca tu ai trecut peste asta, putin iti pasa, ba chiar te bucuri din plin ca v-ati despartit. Bineinteles, se poate sa fii in a doua postura – victima despartirii, inca atasata de calaul sau. In cazul asta, relatia ta e de genul: ,, voi spune mai tarziu,, - pentru ca tot traiesti cu speranta ca o sa va impacati. Foarte important: foloseste la mess statusuri din care sa se deduca toata jalea si durerea ta neimpartasita ( ,,I will always love youuuu!,,, eventual si un vers cat mai deprimant din Bacovia ) In felul asta o sa intelaga atat persoana care te-a parasit, cat si resul listei de messenger prin ce chinuri treci!


Acum, ca ati vazut exact ce si cum, fuguta la calculator si dati lumii de stire care mai e viata voastra! Si repede, ca in ziua de azi existenta se actualizeaza si reactualizeaza cu viteza luminii!

Im(perfectiune)

De cand ma stiu mi-am dorit sa fiu perfecta. Sa ma uit in oglinda si sa nu imi doresc sa schimb nimic. Sa fiu intotdeauna persoana cea mai spirituala dintr-un grup. Sa am, ca personajele din filme, replica perfecta in orice moment. Sa ii fac pe toti sa ma considere inteligenta, simpatica si amuzanta. Sa atrag ca un magnet privirile tuturor.

Copil fiind, inveti ca esti departe de perfectiune. Cei mari iti spun ca trebuie sa fii modest, pentru ca nu esti mai bun ca altii. O remarca rautacioasa si negandita din partea vreunui coleg sau profesor contribuie din plin la deteriorarea imaginii pe care ti-o creezi despre tine. Cand cresti, constiinta faptului ca nu esti perfect te urmareste parca si mai puternic. O dezamagire sentimentala, un esec profesional si gata...ajungi sa crezi ca, intr-adevar, nu valorezi cat altii.

Mda...am simtit des sentimentul. De fiecare data cand, in incercarea de a fi eu insami, lasam sa-mi scape o replica de care ceilalti radeau cu pofta si in urma careia ma catalogau ca fiind naiva sau infantila. De fiecare data cand imi aratam slabiciunile si emotiile in fata unei persoane si asta ducea la respingere. De fiecare data cand, pusa in fata unor oameni necunoscuti, lasam sa se vada ca sunt timida si inhibata. Mi-am dorit de multe ori sa fiu sau macar sa par altfel.

Si totusi, in apararea mea, ma intreb...care ar fi marea satisfactie pe care ai simti-o daca ai fi perfect? Da, te-ai simti iubit si admirat de toti, dar oare asta te-ar face automat fericit? Oare nu conteaza mai mult sa descoperi ca exista o persoana pentru care toate minusurile se transforma in calitati si care nu te-ar vrea altfel decat asa cum esti? Poate ca intr-o lume in care esti vazut ca fiind suma unor slabiciuni si defecte, adevarata provocare e sa fii perfect pentru cineva.

Do you like it when it hurts?

M-am tot intrebat in ultimul timp de ce imi complic singura viata. Mai ales cand vine vorba de relatiile cu sexul opus.. E ceva deja stiut ca noi, femeile, avem masochismul in sange. De ce sa ma multumesc cu un tip simplu de descifrat, cand pot sa il aleg intotdeauna pe cel care ma va face sa sufar? Oare e prea plictisitoare starea de bine, e prea neinteresanta o relatie in care stii la ce sa te astepti si nu traiesti cu impresia de ghem in stomac de fiecare data cand realizezi ca lucrurile merg prost?

Probabil ca ne plac lucrurile complicate.Cat mai nesigure si greu de obtinut. Si de preferat, ale altora. Tot ce se afla deja in sfera lucrurilor tangibile devine total neinteresant si nu valoreaza doi bani. Nu este ceva ce tine de maturitate. Ai crede ca, odata cu varsta, ajungi mai intelept si mai putin capricios. Sau ca incepi sa iti controlezi dorintele. Fals. Cat se poate de fals. In loc sa-ti traiesti viata si sa profiti de fiecare sansa, ajungi invariabil sa suspini dupa ceea ce nu ai - si, bineinteles, alegi sa tintesti cat mai sus si sa iti impui idealuri imposibile.

Dar daca as alege sa-mi simplific viata si as reusi sa ma si tin de alegerea facuta, oare m-as mai bucura de micile victorii pe care le am, momentele acelea marunte care pentru altii nu inseamna nimic, dar pentru mine sunt totul? As fi multumita cu o existenta pe care as considera-o mediocra sau e mai bine sa pendulez intre zile fericite si momente in care ma simt invinsa? Nu stiu si nici nu cred ca o sa incerc prea curand sa aflu.

Oricum, aviz amatorilor: dupa o lunga perioada in care ai ales doar ceea ce nu-ti facea bine, soarta o sa-ti asigure in continuare acelasi tratament. Si ramane ca tu sa te bucuri de el, pentru ca tu ti-ai cautat-o.