Scenariul perfect

Caut un scenarist genial care sa-mi scrie replicile. La naiba, ma multumesc si cu unul mediocru, care sa-si fi exersat mana pe sitcomuri si filme hollywoodiene. Pentru momentele in care nu-mi gasesc cuvintele si incerc sa exprim tot ce simt printr-un zambet incurcat. Pentru discutiile aprinse, pe care ar trebui sa le condimentez cu sageti precise, dar care se sting fara victorie. Pentru clipa aceea in care as vrea sa fiu spirituala, inspirata si de neuitat, lasand sa imi scape ca din intamplare vorbe ce raman in mintea celuilalt zile intregi, fara sa isi piarda efectul si devenind din ce in ce mai profunde. O replica perfecta, care nu a stiut sa se strecoare in conversatie atunci cand era momentul, este irosita. Nu mai inseamna aproape nimic si staruie chinuitor doar in mintea celui care a gasit-o cu cateva minute mai tarziu decat ar fi trebuit. Bantuie fara tinta pentru o vreme, lasand impresia amara ca ar fi schimbat ceva daca ar fi fost spusa la timp. Ca ar fi valorat cat o mie de alte cuvinte goale, aruncate prosteste. Oare scenaristii au la indemana secretul conversatiei perfecte, al geniului oratoric? Stiu cand si ce sa spuna, cunosc momentul exact in care trebuie sa palmuiasca, sa sarute sau sa intoarca privirea? Sau, la randul lor, scriu pagini intregi in speranta ca frazele memorabile din acestea vor ajunge intr-o zi sa tasneasca genial din propriile guri?

The end of the world as we know it

Oricat de stupide si deranjante ar fi prevestirile periodice ale sfarsitului lumii, nu ma pot abtine de la a recunoaste ca au o oarecare utilitate. Inainte de a arunca cu pietre in mine dupa o astfel de afirmatie, ganditi-va putin: nu vi s-a intamplat niciodata sa incremeniti pentru o clipa la gandul ca viata voastra este imperfecta si ca ati pierdut prea mult timp fara sa faceti ceva in privinta asta? Poate un mic imbold venit din exterior, o predictie fatidica la fiecare zece-douazeci de ani, are darul de a ne aminti ca nu suntem eterni si nu avem o vesnicie la dispozitie pentru a trai asa cum vrem.

Daca lumea s-ar sfarsi in curand, cati soti nu ar recunoaste ca nu mai simt nimic pentru omul de langa ei? Ar uita de rate comune si obligatii, de gura rudelor si de karma proasta. Nu s-ar mai gandi ca dau cu piciorul viitorului, ci s-ar multumi sa traiasca intens ultimele momente alaturi de iubirea din umbra care i-a facut sa simta fluturi in stomac.

Cati dintre noi si-ar mai tarsai fara nicio tragere de inima picioarele catre locul de munca? Multi si-ar aminti ca exista o lume dincolo de rutina si munti de facturi, ca au visat demult ca vor face cu totul altceva si ca si-au incalcat toate promisiunile din tinerete, alegand ceea ce era mai sigur. Ar incerca poate, cu forta nascuta din spaima sfarsitului, sa isi schimbe drumul si sa incerce macar pentru o perioada scurta sa lucreze din pasiune.

Regimul alimentar ar fi inlocuit de un rasfat gastronomic, iar economiile care aveau ca scop achizitionarea unei masini mai mari sau a unei mobile noi de bucatarie s-ar transforma in excursii si cadouri pentru cei dragi. Venind vorba de familie si prieteni, probabil ca am alege sa intoarcem spatele calculatorului, am tine telefonul inchis si ne-am bucura de fiecare atingere, fiecare privire si fiecare cuvant.

Poate ca am lasa deoparte timiditatea si ezitarile. I-am marturisi persoanei care ne provoaca zilnic batai accelerate ale inimii ca am fost stangaci si speriati de respingere, dar nu mai avem timp sa ne ascundem in spatele unui zambet stanjenit si al unei conversatii de complezenta. Am rade de complexele pe care ni le-am construit inca din copilarie, pentru ca brusc am realiza cat de putin conteaza un defect si cat de multe calitati avem in schimb. Ne-am etala fobiile si micile ciudatenii, cu mandria ca fac parte din ceea ce suntem si nu ne fac mai putin demni de a fi iubiti.

Nu este nevoie intotdeauna de o apocalipsa mediatizata ca sa realizam cat de departe suntem de ceea ce ne-ar implini cu adevarat. Cu sau fara amenintari exterioare, ajungem sa intelegem ca timpul este limitat, iar fiecare din noi sta sub semnul unui mic sfarsit personal. Intrebarea e daca nu cumva tindem sa ne dam seama de asta doar atunci cand deja este mult prea tarziu.