(A)normalitate

Atunci cand esti un cumul de fobii, ciudatenii sau vicii, ai o singura sansa de a scapa de etichetele rautacioase ale societatii: sa fii un geniu. Asta pentru ca genialitatea este asociata de cele mai multe ori cu un oarecare dezechilibru psihic.

Ni se pare normal ca o persoana deosebita dintr-un punct de vedere sa se indeparteze de normalitate si in alte aspecte ale vietii sale. Nu invinovatim, nu radem si nu aratam cu degetul, ci privim cu admiratie si intelegem ratacirile unei fiinte care pare sa apartina altei lumi. Ii recunoastem unicitatea, iar micile ciudatenii devin o parte din persoana respectiva si ajung sa ni se para firesti chiar.

Van Gogh, Freud, Virginia Woolf, Voltaire sau Chopin. Ii iubim cu tot cu fobiile sau accesele de nebunie si realizam filme in care sa prindem chiar zbuciumul lor si modul in care acesta le-a influentat opera.

Si totusi, asa cum spune Florian Pitis, toti suntem putin luati. Fie ca avem sau nu curajul sa admitem asta. Pentru ca anormalitatea este un lux rezervat doar geniilor. Iar noi, restul, tindem spre normalitate, pentru a nu fi judecati sau interpretati gresit, nerealizand ca poate ciudateniile noastre sunt cele care ne definesc si ne fac speciali pentru ceilalti.