Nu-mi aduc aminte dacă mi-am dorit neapărat coroniță după ciclul primar. În I-IV luam premii în fiecare an, apoi am ajuns la o școală unde ritmul mi se părea amețitor, mă pierdeam în fața profesorilor și colegilor deopotrivă și nu mai obțineam aceleași rezultate. Cred că m-am consolat rapid cu ideea că nu voi mai vedea coronița și habar n-am dacă m-a durut sau nu să realizez asta.
Erau, ce-i drept, alte lucruri la care visam mai mult decât la premii. Îmi doream ca ai mei să nu mă considere o ratată dacă rămâneam în urmă la mate, să nu le fie rușine că nu înțeleg, cum înțelegeau majoritatea colegilor mei. Îmi doream ca proful de mate, plin de zel și idolatrizat de întreaga școală, să nu mă creadă grea de cap și să nu mă mai folosească pe post de exemplu negativ în fața clasei. Îmi aduc aminte cum, prin clasa a șaptea sau a opta, ne-a explicat că dacă nu știm mate și ajungem la uman o să ne ratăm viața. O spunea făcând referire la cei câțiva fraieri ce rămâneau mereu în urmă și luau numai note mici la materia lui - printre ei, evident, eram și eu. Încă-mi amintesc de sistemul lui, care probabil îi părea genial: întrebarea de nota 2 sau 10. Ne alegea pe rând, ne ridica în picioare și ne punea o întrebare din matematică. Nu știai, aveai automat 2. Eram îngrozită și mă simțeam ca la o execuție, inevitabil urma să iau 2, iar restul aveau să se uite la mine ca la proasta clasei.
Probabil aș fi dat toate coronițele să cresc în ochii profului de mate, în ochii colegilor, în ochii alor mei, pe care îi bănuiam dezamăgiți de involuția mea. Ce-i drept, la română scriam cele mai bune compuneri, îmi plăcea engleza, dar asta puțin conta. Aveam să ajung la uman, unde ajungeau doar proștii, după cum tocmai aflasem. M-a salvat pregătirea cu o profesoară care a avut o răbdare de fier și mi-a explicat algebra și geometria în așa fel încât să le văd logica, să le înțeleg și chiar să îmi placă. Am reușit apoi să iau 9 în teză și să rezolv o problemă de algebră la care olimpicii clasei nu găsiseră răspuns, făcându-l pe domnul profesor să exclame: ,,A găsit Adina rezolvarea și n-ați găsit voi!,, Validarea supremă a venit tot de la el, când mi-a spus, la finalul clasei a opta, că ar trebui să dau la real. Brusc, în ochii lui eram un pic mai deșteaptă și puteam intra în acea lume magică a oamenilor inteligenți și de succes.
Prin urmare, puțin îmi pasă dacă se vor oferi sau nu coronițe. Cred că mai important ar fi ca oamenii mari să nu mai pună etichete care produc răni adânci, să nu mai considere că unii dintre copii sunt loaze și alții mici genii, atâta timp cât sistemul de învățământ e beteag de când îl știu. Fiecare copil are stilul lui de învățat - există persoane care au nevoie să li se explice vizual, să li se ofere mai multe exemple, să li se arate logica din spatele cifrelor. Un sistem de învățământ care își dorește să atragă tinerii către școală trebuie să găsească soluții prin care să elimine clasica ,,toceală,, și să transforme orele de curs în ceva mai mult, în conținut prezentat altfel încât să trezească interesul elevilor. Și, nu în ultimul rând, profesorul perfect nu e cel care galopează cu clasa întreagă spre performanță, ridiculizând copiii care nu îi înțeleg stilul de predare. Pentru că, oricât de uimitor ar părea, acei copii nu rămân mereu în urmă pentru că așa vor, atâta pot, nu îi duce mintea. Poate că în spatele ochilor care privesc cu teamă și neputință spre tablă, căutând răspunsul la întrebarea de nota 2, se ascunde un mic om, pasionat de lumi paralele, de cărți și de istoria Egiptului, care ar vrea din tot sufletul să înțeleagă și matematica.
