Diplome și coronițe

 Nu-mi aduc aminte dacă mi-am dorit neapărat coroniță după ciclul primar. În I-IV luam premii în fiecare an, apoi am ajuns la o școală unde ritmul mi se părea amețitor, mă pierdeam în fața profesorilor și colegilor deopotrivă și nu mai obțineam aceleași rezultate. Cred că m-am consolat rapid cu ideea că nu voi mai vedea coronița și habar n-am dacă m-a durut sau nu să realizez asta.

Erau, ce-i drept, alte lucruri la care visam mai mult decât la premii. Îmi doream ca ai mei să nu mă considere o ratată dacă rămâneam în urmă la mate, să nu le fie rușine că nu înțeleg, cum înțelegeau majoritatea colegilor mei. Îmi doream ca proful de mate, plin de zel și idolatrizat de întreaga școală, să nu mă creadă grea de cap și să nu mă mai folosească pe post de exemplu negativ în fața clasei. Îmi aduc aminte cum, prin clasa a șaptea sau a opta, ne-a explicat că dacă nu știm mate și ajungem la uman o să ne ratăm viața. O spunea făcând referire la cei câțiva fraieri ce rămâneau mereu în urmă și luau numai note mici la materia lui - printre ei, evident, eram și eu. Încă-mi amintesc de sistemul lui, care probabil îi părea genial: întrebarea de nota 2 sau 10. Ne alegea pe rând, ne ridica în picioare și ne punea o întrebare din matematică. Nu știai, aveai automat 2. Eram îngrozită și mă simțeam ca la o execuție, inevitabil urma să iau 2, iar restul aveau să se uite la mine ca la proasta clasei.

Probabil aș fi dat toate coronițele să cresc în ochii profului de mate, în ochii colegilor, în ochii alor mei, pe care îi bănuiam dezamăgiți de involuția mea. Ce-i drept, la română scriam cele mai bune compuneri, îmi plăcea engleza, dar asta puțin conta. Aveam să ajung la uman, unde ajungeau doar proștii, după cum tocmai aflasem. M-a salvat pregătirea cu o profesoară care a avut o răbdare de fier și mi-a explicat algebra și geometria în așa fel încât să le văd logica, să le înțeleg și chiar să îmi placă. Am reușit apoi să iau 9 în teză și să rezolv o problemă de algebră la care olimpicii clasei nu găsiseră răspuns, făcându-l pe domnul profesor să exclame: ,,A găsit Adina rezolvarea și n-ați găsit voi!,, Validarea supremă a venit tot de la el, când mi-a spus, la finalul clasei a opta, că ar trebui să dau la real. Brusc, în ochii lui eram un pic mai deșteaptă și puteam intra în acea lume magică a oamenilor inteligenți și de succes.

Prin urmare, puțin îmi pasă dacă se vor oferi sau nu coronițe. Cred că mai important ar fi ca oamenii mari să nu mai pună etichete care produc răni adânci, să nu mai considere că unii dintre copii sunt loaze și alții mici genii, atâta timp cât sistemul de învățământ e beteag de când îl știu. Fiecare copil are stilul lui de învățat - există persoane care au nevoie să li se explice vizual, să li se ofere mai multe exemple, să li se arate logica din spatele cifrelor. Un sistem de învățământ care își dorește să atragă tinerii către școală trebuie să găsească soluții prin care să elimine clasica ,,toceală,, și să transforme orele de curs în ceva mai mult, în conținut prezentat altfel încât să trezească interesul elevilor. Și, nu în ultimul rând, profesorul perfect nu e cel care galopează cu clasa întreagă spre performanță, ridiculizând copiii care nu îi înțeleg stilul de predare. Pentru că, oricât de uimitor ar părea, acei copii nu rămân mereu în urmă pentru că așa vor, atâta pot, nu îi duce mintea. Poate că în spatele ochilor care privesc cu teamă și neputință spre tablă, căutând răspunsul la întrebarea de nota 2, se ascunde un mic om, pasionat de lumi paralele, de cărți și de istoria Egiptului, care ar vrea din tot sufletul să înțeleagă și matematica. 

Cu sau fără așteptări?

I: Marile speranțe - cum te ajută așteptările să supraviețuiești prezentului și să îmbunătățești viitorul

Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta viața ta fără așteptări? Deși mulți specialiști din domeniul psihologiei consideră că așteptările au un efect negativ asupra sănătății mintale, adevărul este undeva la mijloc: atâta timp cât crezi în ceea ce visezi, ai șanse de a transforma visul în realitate.

De ce este bine să ai așteptări și să crezi în ele

Viața nu este întotdeauna ca o grădină magică, prin care treci fără griji, bucurându-te de tot ce vezi în jur. În cele mai multe cazuri, lucrurile care ți se întâmplă seamănă mai degrabă cu scenele dintr-o dramă rusească decât cu desfășurarea unei comedii romantice. De aceea, așteptările reprezintă acele speranțe care te motivează să mergi mai departe, să nu te dai bătut și să crezi într-un viitor mai bun. Chiar dacă prezentul nu arată așa cum îți dorești, încrederea în ceva care îți va schimba existența te poate salva de la disperare și depresie, fie că e vorba de planul personal sau de cel profesional.

Așteptările te pot ajuta să capeți încredere în forțele tale și în ziua de mâine, să privești viața cu optimism și să faci, mai mult sau mai puțin conștient, pașii de care ai nevoie pentru a obține ceea ce îți dorești. Teoria profețiilor autoîmplinite și documentarele sau cărțile precum Secretul vorbesc exact despre acest aspect: atunci când te gândești cu toată încrederea la ceva ce speri să obții - un job de vis, o casă uriașă, iubirea perfectă - ai șanse ca întreg universul să contribuie la îndeplinirea dorințelor tale.

Evident, ceea ce te va ajuta să îți transformi visul în realitate nu este doar o forță nevăzută, ci mai degrabă un cumul de acțiuni și evenimente, care pleacă de obicei chiar de la tine: odată ce știi ce aștepți de la viitor, vei vedea mai ușor fiecare detaliu care poate lucra în favoarea ta. vei profita de circumstanțele potrivite, îți vei asuma riscuri și vei lupta pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Așteptările te determină să nu te mulțumești cu puțin, să nu accepți un job nepotrivit, o iubire pe jumătate sau o performanță mediocră.

În plus, așteptările îi pot face și pe cei din jurul tău să devină mai buni, atâta timp cât le folosești în sens pozitiv. Imaginează-ți că lucrezi cu un coleg care are potențial, însă nu are determinare sau încredere în sine. Cum crezi că ar reacționa dacă l-ai trata ca pe un om de la care nu aștepți nimic sau dacă ai porni de la ideea că tot ceea ce face e sortit eșecului? Poate ar încerca să îți demonstreze contrariul sau, în cele mai multe cazuri, ar ajunge să creadă el însuși că e la fel de slab pe cât îl consideri tu și ar eșua. La polul opus, dacă îi spui constant că te aștepți să obțină performanță, că e un om capabil și că va reuși să finalizeze proiectele la lucrează, este foarte posibil ca încrederea în sine să îi crească și, pentru a-ți demonstra că nu ai greșit să crezi în el, să devină cu adevărat un profesionist de succes.

Cum ajungi de la așteptări la dorințe împlinite

Cuvântul ,,așteptări,, tinde să creeze din start impresia unei lipse de acțiune, însă dacă îți dorești ca lucrurile la care visezi să devină realitate, este necesar să transformi imaginile din mintea ta în fapte.

Oricare ar fi natura așteptărilor tale, fă-ți întotdeauna un plan prin care ai putea să le îndeplinești. Gândește-te la acțiunile care trebuie întreprinse, la o perioadă de timp în care vrei să obții rezultatul final și la resursele pe care te poți baza. Nu lăsa totul în mâna destinului, ci străduiește-te să fii zilnic cea mai bună variantă a ta - poate nu îți va ieși mereu, dar te va duce cu un pas mai aproape de visul tău.

Nu în ultimul rând, setează-ți așteptări realiste. Dacă te aștepți să ajungi pe tronul Marii Britanii, șansele tale vor fi de sub 0.01%, oricât te-ai strădui să faci asta. În schimb, dacă te aștepți să ajungi bogat, să ai o vilă elegantă și un cont bancar uriaș, crezi în visul tău și începe să cauți soluții sau să profiți de toate ocaziile pe care ți le oferă viața.

Uneori, este de ajuns să visezi, iar visul te poate duce departe de realitatea gri, în care încă nu ești cine ai putea fi, ajutându-te să nu te prăbușești și dându-ți forța de a merge mai departe pe calea ta.

II: În căutarea fericirii perfecte - labirintul așteptărilor

După ce te-am convins cât de bine e să visezi la un viitor croit după fanteziile tale, a venit momentul să-ți spun să privești tot ce ți-am spus ca pe o pagină dintr-o carte fantasy. De ce? Pentru că, așa cum și eu am aflat după o viață întreagă de visare, așteptările nu sunt o metodă magică de a-ți transforma dorințele în realitate, ci pot fi de fapt adevărate bariere în calea unei vieți senine și echilibrate. Nu te așteptai, nu-i așa?

Mirajul așteptărilor e atât de frumos și tentant tocmai pentru că ne vine foarte natural. Încă de când suntem mici, începem să credem că avem puterea de a transforma tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru prin simpla forță a gândului. Bineînțeles, știm că nu putem transforma morcovii în cartofi prăjiți sau scaunul într-o navă a piraților, însă în noi încolțește din când în când ideea că prin ceea ce simțim putem declanșa acțiuni. Se prea poate ca vecinul de sus să-și fi rupt piciorul pentru că ne-a supărat și i-am dorit pentru o clipă răul, ploaia să fi pornit fiindcă nu aveam chef de școală, iar echipa preferată să fi pierdut meciul de fotbal doar pentru că țineam cu ea și universul voia să ne facă în ciudă. Ce puteri avem, nu-i așa?

Odată ce creștem, vedem lucrurile ceva mai realist, însă asta nu ne împiedică să ne punem speranța în ritualuri magice, precum Legea Atracției, care ne promite că gândurile noastre devin acțiune. Nu e nimic rău în a visa, atâta timp cât realizezi că simpla așteptare nu provoacă și transformarea visului în realitate. Din păcate, oricât de mult ne-am dori să avem puteri demiurgice, suntem simpli oameni și nu putem controla ce e în jurul nostru. Nu avem capacitatea de a influența starea vremii, acțiunile și sentimentele celorlalți sau acel mic ceva care ne încurcă deseori planurile: factorul surpriză. Nu avem control 100% nici asupra propriei persoane, așa că a crede că lucrurile vor ieși întotdeauna conform așteptărilor din mintea noastră este de domeniul fantasticului. 

În plus, haide să recunoaștem: de câte ori nu ne-am pus toate speranțele într-un eveniment pe care îl așteptam, crezând că, atunci când se va întâmpla, vom fi fericiți? Fie că e vorba despre jobul de vis, primul sărut, prima relație sau vacanța de weekend - filmele pe care ni le derulăm în cap au foarte rar legătură cu realitatea, iar a trăi hrănindu-ne cu așteptări înseamnă să ne agățăm de o iluzie. Cu atât mai mult, atunci când jobul de vis se dovedește greu sau anost, iar prima relație se termină după o săptămână, ne simțim trădați, dezamăgiți de noi înșine sau de ceilalți și chiar victime ale sorții.

Așa cum se spune, așteptările sunt de cele mai multe ori păreri de rău premeditate, iar în final ne fac să ne îndoim de capacitatea noastră de a fi fericiți, ne strică bucuria momentului și ne împiedică să ne bucurăm de prezent așa cum e el. Așteptările înseamnă perfecțiune, înseamnă dorința copilului de a avea lucrurile fix cum vrea el sau deloc, până în cel mai mic detaliu. Atunci când acest copil ne guvernează și viața de adulți, este simplu să nu mai găsim bucurie în nimic, pentru că este foarte greu ca viața să se desfășoare secundă cu secundă ca în imaginația noastră. Dacă propria existență ar fi un film, iar noi am fi scenariști, producători și actori principali, poate lucrurile ar decurge fix așa cum ne așteptăm. Sau poate că actorul din rolul secundar ne-ar depăși în popularitate, responsabilul de sunet s-ar accidenta și decorul ar pica, fără niciun avertisment, în timpul celei mai importante scene. Se poate întâmpla, nu?

Sunt multe de spus, dar probabil deja ai înțeles ideea principală. Fă-ți planuri, speră, visează, dar nu îți pune toate speranțele într-un lucru care urmează să se întâmple. Acel lucru ar putea să nu decurgă deloc cum vrei sau să nu fie ceea ce credeai inițial. Încearcă pur și simplu să faci ceea ce ține de tine, dorește-ți, dar nu transforma dorința în așteptare, certitudine și unic scop al vieții tale. Poate partenerul de vis nu iubește fix aceleași lucruri ca tine, dar te face să zâmbești și alungă balaurii de sub pat noaptea, când se ia curentul. Poate vacanța nu decurge pas cu pas cum ai planificat-o, dar asta nu înseamnă că nu te vei relaxa, nu vei vedea locuri noi și nu vei trăi experiențe frumoase, dacă îți dai voie să te simți bine și renunți la rigiditatea așteptărilor.

Iar acum, că ai terminat de citit articolul, te las cu o singură întrebare: ce te aștepți să se întâmple în continuare?

Ursul de aur mai poate aștepta

Ne place să credem câteodată că suntem protagoniștii unei povești, imaginându-ne cum un scriitor talentat sau un scenarist plin de har ne plimbă constant dintr-un punct în altul și ne conduce ușor - sau abrupt - către deznodământ. 

Habar n-am dacă undeva o entitate chiar ne planifică și ne urmărește viețile, ca pe niște filme demne de Oscar, Cannes sau Ursul de aur, însă mi-este tot mai clar că am putea fi cu toții nominalizați - ce-i drept, la categorii diferite:

• Premiul pentru cea mai bună comedie - știi comediile negre, cu eroi incredibil de amuzanți, dar peste măsură de ghinioniști, care scapă cu viață până la final doar printr-un noroc divin? Ai ghicit, aici joci tu. Așteaptă-te la un Tarantino, din care vei ieși ciufulit, fără trei dinți, plin de vânătăi și râzând isteric. Dar, hei, măcar te distrezi și ai un rol strălucit.

• Premiul pentru cea mai bună dramă - dacă ajungi să concurezi aici, este clar că nu sunt șanse prea mari să treci prin viață cu zâmbetul pe buze. O să suferi la greu, poate că o să te dai bătut și o să fii subiectul unei drame despre condiția omului răpus de soartă, ori poate o să te lupți cu morile de vânt și vei trăi un scenariu desprins din cărțile marilor autori ruși. În orice caz, filmul tău va cuprinde boli, plâns, iubiri neîmplinite, reflecții asupra sensului existenței, băutură, și mai mult plâns, pierderi, căutare de sine, renunțare la sine și, în final, consolare. Toate asezonate cu scene de mizerie morală și fizică, luptă financiară și oleacă de violență. Atât cât să dea bine la critici.

• Premiul pentru cel mai bun film muzical - nu zâmbi, că nu vorbim aici despre Sunetul Muzicii, Grease sau Mary Poppins. Cel mai probabil nici despre Mamma Mia. Ai mari șanse totuși să te bucuri de scene din Moulin Rouge, Mizerabilii, Chicago sau West Side Story - dacă le-ai văzut, știi deja de ce. Apropo, în 2020 te poți trezi, dacă nu ești atent, într-o variantă sadică a muzicalului Febra de sâmbătă seara.

Poate ți se pare că ai rămas suspendat într-o rutină imposibil de premiat, însă vestea bună este că tot te poți alege cu o nominalizare: tocmai banalitatea și aparenta lipsă de importanță a unei pelicule despre nimic te transformă fără să realizezi într-o operă de artă. 

Uneori îmi spun că este minunat să-ți primești premiul pentru întreaga existență și să știi că l-ai meritat. Dacă ai fi protagonistul unui film slab și superficial, spectatorii te-ar uita imediat ce se termină. Alteori, mai ales când filmul devine greu de digerat, mă gândesc că Ursul de aur mai poate aștepta: poate o comedie americană siropoasă și naivă nu ar fi totuși cel mai rău mod de a trece prin viață.

Cât costă kilu’ de fericire?

2017, o dimineață obișnuită în metrou: 85% din călători stau cu ochii lipiți de ecranul telefonului, făcându-mă să simt – atunci când eu însămi ridic privirea – că sunt într-un film cu androizi. Din cei rămași neafectați de obsesia telefonului, 5% citesc un roman. Ceilalți 10% citesc o carte din care să afle cum să. Cum să fie mai calmi, mai relaxați, cum să se organizeze mai bine. Cum să fie mai fericiți. Iar treaba asta mă uimește întotdeauna. Am inventat atâtea aparate mici și mari, care acoperă aproape orice nevoie zilnică, ori nevoi de care nici nu știam că există. Am ajuns să cunoaștem atâtea lucruri despre lume, încât o simplă căutare pe Google ne lămurește cu privire la cea mai mare curiozitate pe care o avem. Să putem cumpăra aproape orice printr-un click. Și totuși încă nu ne-am lămurit ce naiba e fericirea, iar asta ne nedumerește mai ceva ca orice mașinărie complicată.

Eu sincer nu mă simt nici vreun guru și nici vreun monument de înțelepciune, așa că nu ofer nimănui definiții precise pe tema asta. Nu știu exact rețeta fericirii sau metoda de a o păstra pentru totdeauna, nu am aflat încă dacă se vinde pe undeva și nici cât costă. Cred doar că nu se găsește în cărțile de ,,cum să,, și nici în prelegerile specialiștilor în lecții de viață. Mai cred că e ceva atât de personal, încât fericirea mea nu va semăna niciodată cu fericirea altei persoane. Și că oricât i-aș spune altcuiva ce să facă pentru a zâmbi des, nu îi voi putea da acea formulă perfectă.

Cred că fericirea poate să dureze 10 secunde pe zi – important e să fie acolo – și că nu e o stare constantă. Se ascunde într-o cană de latte machiatto, într-o vizită la cei dragi sau într-o ieșire cu prietenii. Te cuprinde atunci când vezi filmul preferat, cocoțat în vârf de pat și întinzându-ți picioarele după o zi lungă. O simți atunci când persoana care îți acaparează gândurile îți spune ceva frumos, îți zâmbește sau pur și simplu există – nu mereu este nevoie de un cuvânt sau un gest. O vezi dacă mergi prin oraș și îți faci timp să treci pe strada preferată și să admiri pomii și clădirile. Poate o simți la gândul că ai făcut un lucru perfect sau că nu ai mai dat-o în bară cu lucrul pe care încercai să îl faci de o săptămână. Uneori vine atunci când scapi de rutină, iar alteori tocmai pentru că îți respecți ritualul preferat.
Sunt prea multe lucruri mici, uneori chiar și mari, care te fac să experimentezi măcar pentru câteva secunde fericirea. Dacă ai cu adevărat noroc, vei avea parte zilnic de astfel de momente. Sau vei avea inspirația și ambiția de a le căuta și a le savura, fiindcă nu vin singure întotdeauna.

Prin urmare, poți să dai măcar puțin la o parte cărțile cu rețete universale și întrebările existențiale. Pentru că nu știu de unde se ia fericirea și nici care e calea spre starea absolută de bine, dar sunt convinsă că până ajungi acolo poți rata o grămadă de fericiri mărunte, care cu siguranță ți-ar face viața mai frumoasă.

The In-betweens

  

Stiti momentele in care sunteti nevoiti sa vorbiti despre voi in fata altor oameni, povestindu-le cine si cum sunteti, ce va place si ce va caracterizeaza? Nu stiu daca si voi patiti asta, dar eu incep de fiecare data prin a-mi face n scenarii despre ce ar fi mai potrivit sa spun, cum m-as defini si ce as putea spune relevant, fara sa intru prea mult in zona personala sau profesionala. Iar la final, odata mini-discursul terminat, urmeaza partea de ,,fir-ar sa fie, de ce am zis asta si nu cealalta? Daca s-a inteles gresit? Daca am pierdut ocazia sa spun ceva ce m-ar defini mai bine?,,.

Probabil ca toate aceste framantari vin si din faptul ca, oricat de bine am incerca sa ne cunoastem propria persoana, suntem cu totii niste amestecuri de stari si dorinte, care de cele mai multe ori se bat cap in cap, apar si dispar peste noapte, facandu-ne sa parem greu de inteles si capriciosi. Sentimentele ni se schimba de la o zi la alta, lucrurile pe care ni le dorim astazi ne lasa indiferenti maine, iar daca ne intrebi ce ne face fericiti stam in dubiu, pentru ca pana nu demult lista imaginara arata altfel. Fara a da vina pe vreo tulburare bipolara, multi dintre noi traim intr-un spatiu nedefinit, prin care alunecam zilnic cu gratie, penduland intre sentimente contradictorii si reactionand dupa dispozitia de moment. Suntem greu de inteles pentru ca nici noi nu intelegem intotdeauna foarte clar ce ne trebuie, iar nevoile si dorintele ni se schimba cu o rapiditate care uneori ne sperie. Suntem imprevizibili, sarim de la o extrema la alta, de la bine la rau si de la persoana buna de pus pe rana la omul intunecat, capabil de lucruri diabolice.

Si totusi, dincolo de toate astea, incercam zilnic sa ne definim, sa povestim altora despre noi, sa ne privim in oglinda si sa intelegem cine e persoana de acolo. Afisam o imagine in care ceilalti ajung sa creada si ne construim incet-incet propriul personaj in stilul unui film clasic, alb-negru. Cu greu recunoastem, in momentele de sinceritate fata de noi insine, ca de fapt suntem personajele nebune ale unui film suprarealist si experimental, in care ne surprindem tanjind dupa ceea ce ieri detestam si indepartand ceea ce credeam pana nu demult ca ne dorim.

Manifest pentru schimbare

M-am nascut in comunism, pe cand oamenii incercau sa isi gaseasca zilnic forta interioara care sa ii ajute sa reziste fizic si moral interdictiilor impuse de regim. Nici nu imi imaginam cum ar putea arata o altfel de lume, una in care sa poti vorbi despre orice in public fara sa ti se faca semn sa taci, sa nu ramai de cateva ori pe zi fara curent, ori sa iti cumperi un carton de oua fara sa stai la cozi uriase de la 4-5 dimineata. Norocul meu statea in faptul ca eram un copil si nu intelegeam prea multe, iar familia mea a reusit sa compenseze totul prin caldura, inventivitatea si libertatea de gandire cu care m-a crescut.

In ’89 am simtit ca intru intr-o lume noua, i-am vazut pe toti fericiti si senini, emotionati de libertatea proaspat dobandita, cu care inca nu stiau foarte bine ce puteau face. Brusc, puteai sa spui ce vrei, fara sa te temi ca vei fi arestat sau tras la raspundere, incepeau sa apara ziare cu stiri de tot soiul, magazine cu n produse si cate si mai cate.

Cred ca marele ghinion al romanilor a fost ca, desi liberi, inca erau prea buimaciti, fericiti si neobisnuiti cu libertatea, ca sa poata intelege pe deplin ce se intampla si pe ce drum ar trebui sa o ia. De asemenea, alt ghinion a fost faptul ca multi colaboratori ai securitatii sau simpatizanti ai practicilor acesteia, erau deja bine antrenati in stiinta manipularii si aveau ceva abilitati de a face politica. Acestia s-au erijat rapid in salvatori ai statului, au inceput sa convinga poporul ca trebuie votati in fruntea tarii si si-au impartit intre ei functiile, astfel incat sa poata conduce dupa bunul plac. Din nou, poporul inca naiv si nepriceput in ale politicii, s-a indreptat catre lideri carismatici, ce promiteau marea cu sarea, si s-a lasat in voia lor.

Acum, dupa 28 de ani, multe lucruri sunt schimbate in bine, dar multe au ramas aproape la fel. Orase intregi traiesc in saracie, in timp ce baronii locali privesc nepasatori si isi fac calcule din care lipseste doar onestitatea. Posturi tv cu audienta maxima fac propaganda ieftina si violenta, amintind intrucatva de propaganda ceausista, milioane de oameni traiesc in bezna din punct de vedere intelectual si sunt victime sigure pentru cei care profita de lipsa de informare sau de saracia lor si care ii manipuleaza prin spagi electorale sau amenintari mai mult sau mai putin voalate. Invatamantul si sistemul medical inca sunt undeva intr-o zona de orbecaire, presa penduleaza intre partide politice, iar oamenii nu mai stiu deja pe cine sa aleaga sa ii reprezinte.

In acest context am ajuns ca mai mult din jumatate din populatie sa nu se mai prezinte la vot, iar restul sa isi puna stampila umil pe singurii lideri pe care ii cunosc – corupti, mincinosi, spagari, santajisti, cum or fi ei. Sunt singurii care par sa le guverneze micile lumi si nu cunosc alternative, poate si pentru ca nimic altceva nu li s-a conturat destul de clar in fata ochilor.

Rezultatul? Se poate vedea la televizor si in strada – cei proaspat alesi intind coarda si incearca, asa cum s-au obisnuit, sa aseze cat mai bine lucrurile in favoarea lor. O buna parte din oameni nu mai accepta asa ceva si isi striga nemultumirea, in speranta ca bunul simt va triumfa. Din pacate, obisnuiti sa traiasca in turnul lor de fildes, guvernantii au devenit atat de obisnuiti sa minta, incat pica in ridicol si isi atrag dispretul prin atitudine. Acuza oamenii care-si doresc normalitate de incercari de lovituri de stat, jignesc manifestantii si jurnalistii, arunca in stanga si in dreapta cu noroi si cu amenintari voalate: ba presedintele e de vina, ba manifestantii sunt oi cumparate de opozitie, lasa ca incep sustinatatorii nostri sa se enerveze si sa vezi atunci!

Cred ca e momentul sa nu mai ridicam din umeri, zicand ca asta e tara si nu putem schimba nimic. Ceea ce se intampla de ceva timp este fix ceea ce imi dovedeste ca Romania incepe sa se trezeasca si sa isi doreasca altceva cu adevarat. Nu rasturnari de guvern, ci de principii. Nu cruciade impotriva unor oameni, ci impotriva unor practici care par vechi de cand lumea in tara noastra.

Sunt convinsa ca pentru cei care deja si-au facut un obicei din furt, minciuna si manipulare este destul de greu de acceptat asa ceva. Sunt sigura ca e mai comod sa iti fie tie bine, indiferent de ce este in jur, si sa te folosesti de orice mijloace pentru a-ti pastra viata de pana acum. Cu siguranta asa iti vei educa si copiii, in spiritul ascensiunii prin influenta si smecherie, nu prin munca si integritate. Si totusi, sunt la fel de sigura ca atat eu, cat si multi altii, nu mai inghitim asta. Am trait doar 6 ani in comunism, dar nu ma voi mai intoarce acolo orice ar fi. Sunt convinsa ca va folositi de lipsa de informare si de slabiciunea unora, dar si de indiferenta multora, care nu stiu sau nu mai stiu cum era in comunism. La fel de convinsi sa fiti si voi, care acum vorbiti in conferinte in raspar si scarba fata de lumea din strada, ca nu voi da si nu vom da inapoi.

Asa ca voi iesi in strada pentru prezentul si viitorul meu, domnule Dragnea, domnule Tariceanu si restul politicienilor care va stiti cu obrazul patat (si sunteti multi), fara sa fiu platita sau manipulata si fara sa accept ca in tara mea exista personaje care considera ca au drepturi de stapanire deplina. Voi manifesta, voi scrie despre voi, voi lupta asa cum stiu pana veti intelege ca timpul hotiei si nesimtirii s-a terminat.

...and a Happy New Year!

Pentru ca fiecare final de an m-a prins alcatuind liste cu rezolutii, unele mai realiste, altele mai fanteziste, m-am hotarat ca de data asta sa procedez altfel si sa urmez un principiu mai simplu: sa accept ca, dincolo de toate lucrurile fizice pe care le vanam, fericirea nu are intotdeauna o reteta complicata. Din acest motiv, lista de ,,To do,, va fi inlocuita de cateva sperante pentru anul urmator, cateva lucruri pe care mi le doresc si vi le doresc si voua.

Sper sa facem mai putine selfie-uri impietrite si mult mai multe instantanee din care sa reiasa bucuria, aventura si emotia. Sa postam mai putine citate intelepte si sa exprimam mai liber sentimentele care ne incearca, sa fim mai sinceri, mai deschisi si mai putin speriati de vulnerabilitate. Sa privim viata si oamenii din jur cu mai multa umanitate, incercand sa nu mai reducem totul la o structura de reguli si roluri sociale. Sa aratam bunatate si acolo unde nimeni nu ne obliga sa o facem, sa  fim mai empatici si mai putin incisivi. Sa nu ne fie rusine sa zambim si sa visam, pe motiv ca in lumea reala nu merge asa.

Poate va ganditi ca toate cele enumerate mai sus nu ne duc catre rezultate imediate si nu ne promit nimic palpabil, insa uneori cel mai simplu si la indemana este sa obtii fericirea traind cinstit si intens si cautand sa devii cea mai frumoasa versiune a ta.