Im(perfectiune)

De cand ma stiu mi-am dorit sa fiu perfecta. Sa ma uit in oglinda si sa nu imi doresc sa schimb nimic. Sa fiu intotdeauna persoana cea mai spirituala dintr-un grup. Sa am, ca personajele din filme, replica perfecta in orice moment. Sa ii fac pe toti sa ma considere inteligenta, simpatica si amuzanta. Sa atrag ca un magnet privirile tuturor.

Copil fiind, inveti ca esti departe de perfectiune. Cei mari iti spun ca trebuie sa fii modest, pentru ca nu esti mai bun ca altii. O remarca rautacioasa si negandita din partea vreunui coleg sau profesor contribuie din plin la deteriorarea imaginii pe care ti-o creezi despre tine. Cand cresti, constiinta faptului ca nu esti perfect te urmareste parca si mai puternic. O dezamagire sentimentala, un esec profesional si gata...ajungi sa crezi ca, intr-adevar, nu valorezi cat altii.

Mda...am simtit des sentimentul. De fiecare data cand, in incercarea de a fi eu insami, lasam sa-mi scape o replica de care ceilalti radeau cu pofta si in urma careia ma catalogau ca fiind naiva sau infantila. De fiecare data cand imi aratam slabiciunile si emotiile in fata unei persoane si asta ducea la respingere. De fiecare data cand, pusa in fata unor oameni necunoscuti, lasam sa se vada ca sunt timida si inhibata. Mi-am dorit de multe ori sa fiu sau macar sa par altfel.

Si totusi, in apararea mea, ma intreb...care ar fi marea satisfactie pe care ai simti-o daca ai fi perfect? Da, te-ai simti iubit si admirat de toti, dar oare asta te-ar face automat fericit? Oare nu conteaza mai mult sa descoperi ca exista o persoana pentru care toate minusurile se transforma in calitati si care nu te-ar vrea altfel decat asa cum esti? Poate ca intr-o lume in care esti vazut ca fiind suma unor slabiciuni si defecte, adevarata provocare e sa fii perfect pentru cineva.